Dragostea (nu) e o holeră

Dios mio, el amor! El amor?

Scriu acest articol cu un rânjet mai degrabă malițios, căci am găsit, în 2016, a doua carte care m-a făcut să mă urc pe pereți mintali, și pentru care n-o să am milă în această recenzie (prima a fost Lolita). O fi reputat domnul Gabriel Garcia Marquez și nu îi pot nega abilitățile artistice, literare, îmbogățite de un vocabular ales și un stil aparte – lucruri care, ca și o tentativă de scriitor ce sunt, le invidiez, desigur. Iar un roman capabil să trezească ori furii, ori iubiri în inimile cititorilor săi, deci să impresioneze în vreun fel, poartă o dovadă a unei măiestrii literare. Sub un nici un chip, însă, nu mi-a plăcut Dragostea în timpul holerei, sau, în engleză așa cum am citit-o, Love in the time of cholera. A naibii pielea pe mine, păzea, că încep!

love in the time of cholera.jpg

Romanul seamănă cu o poezie lungă, siropoasă, gata să ia ochii minții cu peisajele sale colorate, îmbietoare, ce te fac să tânjești după tărâmuri exotice. Garcia nu se mai oprește din descris, și descrie totul, iar parcă noi simțim: cum put canalele străzilor, ce culoare au copacii, cum vâjâie marea, ce strălucire au bijuteriile doamnelor, cum miroase mobila din interiorul caselor, auzim cum bat veșnicele clopote ale bisericilor, sau cât de fină e catifeaua din îmbrăcămintea personajelor. Numai un scriitor talentat poate avea un asemenea efect asupra cititorilor, deci +1 pentru asta.

Iar de la +1, trecem la +2, căci povestea începe bine. O iubire interzisă între o tânără copilă de 13 ani, Fermina Daza, și un amărât urâcios, Florentino Ariza, căruia fata îi cade cu tronc când o vede în treacăt în grădina casei sale. El începe să fie obsedat de ea și încearcă să o ”cucerească”, ea nu cedează, el îi trimite scrisori de amor, multe scrisori de amor, și într-un final, corespondența lor înfiorată e reciprocă. Awww, ce drăguț! Deși mi-e greu să pricep cum poți să spui că iubești pe cineva fără să schimbi prea multe vorbe cu ea, deh, pasiunea tinerilor, ok (de la îndrăgostirea la prima vedere la iubire e cam lung drumul zic eu)! Problema apare când tatăl Ferminei Daza află și se opune ”iubirii” celor doi. Florentino Ariza nu era suficient de bogat. Clasic. Așa că tatăl pleacă într-o călătorie cu rebela Fermina Daza, prin care speră să o facă pe fată să uite de plebeul negricios.

love-in-the-time-of-cholera-561976l

Ajunși la satul de baștină al familiei, petrec acolo vreo doi ani, timp în care Fermina e ajutată de verișoara ei Hildebranda Sanchez să corespondeze prin scrisori cu Florentino. Când aceștia se întorc în oraș, Florentino, obsedat (accentuez acest cuvânt), încearcă să o întâlnească pe Fermina. Acest lucru se întâmplă într-o zi nefastă pentru bietul om, când Fermina se afla în piață, în toată splendoarea ei, așa cum o vedea îndrăgostitul, parfumată și strălucitoare, dar BAAAAM, când Fermina dă ochii cu el, se sperie și îi spune să plece, că nu mai vrea să îl vadă niciodată. Inexplicabil? Cine știe, femeile-s oricum ciudate, nu? Ideea e că l-a văzut mai bine, mai clar, și nu i-a mai plăcut fetii. Superficial sau nu, ”it is what it is”.

Dar ce contează asta pentru Florentino Ariza, care crede că Fermina se lasă greu, pentru că un NU înseamnă doar ”mai încearcă”, nu-i așa? Florentino se păstrează pe sine în umbră, ca un șacal, vigilent, și îi urmărește traiectoria vieții Ferminei, sperând la moartea celui care avea să-i devină soț, Juvenal Urbino. Repet: Fermina se căsătorește, dintr-un impuls mai mult forțat decât chiar dorit, și cu aprobarea tatălui său, cu cel mai respectat medic și om de știință din oraș, un tip ceva mai în vârstă decât ea. Iar Florentino, în loc să o lase baltă, așteaptă să moară omul ca să poată fi din nou cu Fermina.

love-in-the-time-of-cholera-746155l-1600x1200-n-3f3e45e1

Ok, trecem și peste asta, ce dracu, mania unui om aflat în pubertățile iubirii, care nu reușește să depășească o traumă amoroasă, dar pentru care există speranța trecerii timpului și vindecării. Saaaau nu. Florentino Ariza trece în altă etapă a vieții sale: din virgin, e acostat de o văduvă într-una din călătoriile sale de-a lungul râului, care îl învață ce e o femeie și de-atunci, saluuuut, tati. Florentino se culcă cu tot ce prinde înaintea lui, are diverse amante, unele în același timp, ține liste cu câte ”femei a avut” (sute) și cu numele lor, dar tot ce face el e în numele dragostei, da? Și uneori se mai gândește și la Fermina Daza, iubirea vieții sale. E singur, n-are prieteni, dar se refugiază din când în când la femeile acestea pe care le folosește pentru a-și umple goluri, frustrări, și mai știu eu ce.

love-in-the-time-of-cholera-437505l
Florentino ”The Creep” Ariza

Între timp trebuie să menționez că romanul este și o reliefare a vieții de căsătorie, cu toate că nu e o căsătorie bazată pe iubire, ci mai mult pe conveniență, aș zice – având în vedere că Fermina Daza nu știa ce vrea de la viață când a zis ”Da”. Asta îmi aduce un pic aminte de cartea lui Balzac, Memoriile a două tinere căsătorite (o carte care mi-a plăcut enorm, apropo). Mariajul ne lasă înăuntrul lui în fiecare etapă majoră a sa, de la procrearea primului lor copil, la infidelitatea lui Juvenal Urbino și reacția Ferminei când află, până la bătrânețe, cu tabieturile fiecărui soț în parte, și obișnuința / ușoara iritare a atâtor ani a unor obiceiuri enervante. Mereu însă am avut impresia, în aceste descrieri, că deși Fermina Daza a ajuns să ”clădească” un soi de iubire în familia sa, ea nu era fericită. Se ascundea astfel după un perete de duritate și afișa o alură impunătoare, impenetrabilă, ca să mascheze neîmplinirea ei. Cel puțin asta mi-a transmis mie. Iar acum … cădere liberă, dragilor!

Am atins scârba maximă, și punctajul de -100, când Garcia îl descrie pe Florentino cum violează o femeie, că ”o ia pe la spate și că i-o –– repede, grăbit, dându-și răsuflarea”, trebuind neapărat să-și astâmpere flăcăruica instrumentului. Băi băiete, băi. Și apoi, la 60 de ani, când deja a ajuns bogat și știut de toată lumea în oraș, inclusiv de soțul Ferminei Daza, cu care se salută respectuos, primește în grijă o fetiță, cumva ca să-i fie un fel de custodian. No bine, sigur, ce credeți? Florentino, dizgrațiosul, se culcă și cu fata asta, care habar nu are ce se întâmplă cu ea, dar îi place atenția! WHAT THE FUCK, FLORENTINO ARIZA? Un tip ajuns bătrân și pervers, și total neîmplinit pentru că încă speră că soțul Ferminei va muri, și el va fi cu ea. Adică el nu-și trăiește viața, fiind într-o eternă speranță și obsesie pentru o singură femeie: Fermina Daza.

Alo? Mai sunteți pe fir? Bun. Vă înțeleg dacă ați abandonat, dar știți cine nu abandonează, nu? Florentino Ariza. Doctorul Urbino moare în sfârșit, la o vârstă înaintată, și moare într-un mod ridicol, dar ce să-i faci. Primul gest al lui Florentino Ariza e să meargă la văduvă, după funeralii, și să-și declare dragostea. Fermina Daza e enervată și îl izgonește, cum altfel. Nici o problemă, însă, pentru că Florentino Ariza insistă, și cum necum, și Fermina Daza, acum ajunsă bătrână, ajunge să se gândească mai des la el. Își schimbă din nou scrisori între ei, iar Florentino își joacă jocul bine: nu pomenește de dragoste în scrisorile sale sau incidentele din tinerețea lor, ci vorbește despre viață și bătrânețe, o ademenește cu niște cuvinte iscusite, care îi merg la inima Ferminei, și, chipurile, o ajută să se liniștească după moartea soțului.

love-in-the-time-of-cholera-833422l

Voi tăia chinul, și aproape că strâng din dinți că scriu asta: cei doi ajung împreună, după lungi ezitări ale Ferminei, și pornesc într-o călătorie pe râul Magdalena. Garcia nu ne scutește despre detaliile sexului dintre cei doi, și al gesturilor de îndrăgostiți pe care ei le afișează după ce se obișnuiesc unul cu altul (deși au impresia că se cunosc de o mie de ani, și un oarecare sentiment de familiaritate există). Cei doi nu vor să se întoarcă în oraș și Florentino poruncește căpitanului să ancoreze steagul pentru a avertiza riscul de holeră de pe vas, ca nimeni să nu le deranjeze călătoria. Sfârșit.

Iată că, urmărită de blestemul lui Marquez, și articolul meu se dovedește a fi ca o poezie lungă, mai puțin siropoasă, totuși, decât a lui. 😦 Ce naiba, Gabriel?

Lăsând gluma la o parte, spun totuși că Dragostea în vremea holerei e un roman bine scris ca și tehnic (chit că are foarte puțin dialog), după cum construiește personajele, înfățișează monografia locurilor, timpurilor, războaielor etc. și cum se folosește de cuvinte pentru a crea scene frumoase, dar care are un subiect ce mi-a răscolit creierul. Pentru mine, o relație sănătoasă nu se bazează nici pe obsesie, nici pe necunoașterea totală a partenerului, și cu atât mai puțin, în falsa înlocuire a iubirii cu alte femei, susținând totuși că ”doar pe una o iubești”. 

Cred că toți am avut în timpul vieții acea iubire ce nu ne lăsa să dormim și ne smulgea lacrimi când ne uitam la filme romanticoase, dar ca oamenii normali la cap, am înțeles că poate nu era iubirea bună pentru noi. Nu ne-am irosit viața într-o așteptare fără iluzie. Așa că nu știu ce fel de iubire bolnavă nutrea Florentino pentru Fermina, care cu toate că i-a răspuns la scrisori, nu i-a oferit aceeași reciprocitate și la nivelul sentimentelor. Ajunsă la nivelul bătrâneții, Fermina mi s-a părut mai degrabă speriată de a fi singură, și nemaiavând putere să lupte insistenței lui Florentino, a cedat, prin nevoia de atenție, farmecelor acestuia. Am empatizat la început cu săracul om, dar apoi empatia mea s-a transformat într-un picaj continuu, până a ajuns într-o baltă de apatie. Mi se pare ”creepy” să știi că din umbră, un bărbat obsedat îți urmărește viața…

Unii o să îmi strigați ”Tu nu înțelegi dragostea!!!”, și cine știe, e posibil să fie așa, poate că în 24 de ani nu am înțeles pe deplin această parte a vieții. De aceea poate pentru unii dragostea se compară cu o holeră, fiind mistuitoare, obsedantă, pasională și temperamentală, fără leac, așa cum era și în vremea acțiunii cărții. Pentru mine, însă, dragostea nu mai e o holeră, ci un loc de prietenie profundă, pasiune, da, însă fără focul ce te arde, o oază de sprijin, respect, și loialitate reciprocă. Privind astfel din această prismă, e lesne de priceput tonul meu ironic din acest articol, și de ce nu mi-a plăcut cartea.

Am mai citit o carte scurtă a lui Gabriel Garcia Marquez, ”Despre dragoste și alți demoni”, care iar nu mi-a plăcut, și despre care nici nu merită să scriu pe blog. Îmi voi încerca norocul și cu ”Un veac de singurătate”, care sper să șteargă impresia proastă pe care o am despre aceste două opere ale scriitorului…. 

Nu închei aici fără să notez și ecranizarea cărții care a împodobit cu imagini articolul, pe care am urmărit-o poate cu ceva mai mult interes decât am citit cartea, dar cu aceeași inflexiune emoțională față de Florentino. Filmul, realizat în 2007, îl aduce pe Javier Bardem în rolul mizerabilului Florentino Ariza, și pot să spun că își interpretează rolul foarte bine. Mi-a plăcut faptul că decorul e plin de viață, și cumva ce am văzut cu acei ochi ai minții în carte, am văzut și cu ochi adevărați în film, peisaje luxuriante și case mari, frumoase, în fine, un tablou original al Caraibelor. Actorii au toți un accent spaniol, și asta face lucrurile un pic mai autentice. Ca film în sine, e bun, și fidel cărții, dar tocmai pentru că e fidel cărții … subiectul … știți voi. Totuși, recomand filmul. 🙂 Deocamdată, închei transmisiunea aici. Ați citit cartea, v-a plăcut? Dacă da, por que, por queee?

Ay, ay, que vida loca!

Imagini preluate de pe cinemagia.ro.

Ceva citate mai acătării:

”They had just celebrated their golden wedding anniversary, and they were not capable of living for even an instant without the other, or without thinking about the other, and that capacity diminished as their age increased. Neither could have said if their mutual dependence was based on love or convenience, but they had never asked the question with their hands on their hearts because both had always preferred not to know the answer.”

 

”But his examination revealed that he had no fever, no pain anywhere, and that his only concrete feeling was an urgent desire to die. All that was needed was shrewd questioning, first of the patient and then of his mother, to conclude once again that the symptoms of love were the same as those of cholera.”

 

‘Tell me something, lionlady of my soul,’ he said. ‘When are we ever going to stop this?’
She took off her glasses without surprise, with absolute self-control, and dazzled him with her solar laugh. It was the first time she used the familiar form of address with him.
‘Ay, Florentino Ariza,’ she said, ‘I’ve been sitting here for ten years waiting for you to ask me that.’

 

”The truth is that Juvenal Urbino’s suit had never been undertaken in the name of love, and it was curious, to say the least, that a militant Catholic like him would offer her only worldly gods: security, order, happiness, contiguous numbers that, once they were added together, might resemble love, almost be love. But they were not love, and these doubts increased her confusion, because she was also not convinced that love was really what she most needed to live.”

 

”It was against all scientific reason for two people who hardly knew each other, with no ties at all between them, with different characters, different upbringings, and even different genders, to suddenly find themselves committed to living together, to sleeping in the same bed, to sharing two destinies that perhaps were fated to go in opposite directions. He would say: ‘The problem with marriage is that it ends every night after making love, and it must be rebuilt every morning before breakfast.’”

 

 

Anunțuri

4 comentarii

  1. Draga Anca, nici ca puteai sa scrii mai bine :), aceeasi senzatie am avut-o si eu citind aceasta carte (recomandata calduros de cineva, „o carte plina de pasiune, etc.”). Nu cred ca merita efortul de a o citi, in nici un caz mie nu mi s-a parut verosimila povestea – dar poate de vina o fi caracterul nostru mai…caucazian, asa, deci istoria asta latino-romantica e prea de tot. Si da, episodul cu pustoaica lesinata dupa Ariza (parca se sinucide, asa-i?) e chiar gretos, dar iarasi, poate asa o fi fost obiceiul in vremurile alea…

    1. Da, Georgiana, fata mai apoi se sinucide, și, cinic, Florentino Ariza lasă situația așa cum e, nici nu se mai gândește la ea după. :)) E o poveste memorabilă, dar deh, poate suntem noi mai ”raționali”. Culmea însă, că tot dintr-o recomandare am citit-o și eu (nu cineva, ci listele acelea de recomandări online), și o grămadă de comentarii sunt pozitive, toate lăudând ”eterna iubire a lui Florentino”. :)) Perspective, ce să zic.

  2. Asta pare a fi tot din categoria `ce vad eu si ce vad altii` :))
    Mi-a fost si mie recomandata calduros ca poveste mistuitoare de dragoste bla-bla. Insa citind `Despre dragoste si alti demoni` + `Un veac de singuratate`, mi-a fost greu sa cred ca o fi chiar asa frumos. Marquez nu scrie povesti frumoase (de dragoste sau de orice altceva). Mersi ca mi-ai confirmat :))

    Dupa cateva experiente, am ajuns sa inteleg ca NU, iubirea n-ar trebui sa fie distrugatoare, oricata pasiune ar fi acolo si oricat de mult ar romantiza-o unii si altii.

    Trecand peste subiectul in sine, Marquez scrie cu maiestrie lucruri si povesti urate. „Un veac de singuratate” e o poveste urata, dar scrisa excelent. Intotdeauna am rezerve cand vine vorba de a o recomanda cuiva sau nu :)) Tin minte ca am terminat cartea intr-o singura zi, n-am lasat-o din maini pana nu am ajuns la final. Deci e buna. Dar e o lume degradanta si e nevoie de o anume stare de spirit pentru a o digera 🙂

    „Despre dragoste si alti demoni” mi s-a parut slabuta in schimb.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s