Eu, pescuitul și peștele

Voi știți să pescuiți? 😛 Eu da! 

Îmi amintesc cu maaare plăcere și o lacrimă-n ochi, vremurile când eram mai mică și pescuiam cu tata. De la el am învățat să pescuiesc și recunosc că era o activitate care îmi plăcea – nu la nebunie, mă plictiseam după un timp, mai ales dacă nu prindeam nimic, dar era fain.

Nu mai știu ce undiță aveam, sau dacă era una proprie, dar parcă așa știu, că și eu pescuiam independent, nu doar mă uitam la tata. Sau la bunicul meu, care și el era mare pescar în timpul liber. Știam să pun râme (deși uram să pun râme) sau „cucoț”, nu știu cum le zice în românește, sunt mai mici și albi, la fel de scârboși. Și nu vă gândiți că aveam undiță cu mâner și o trăgeam și vai, ce lux. Nuuu, aveam un băț de-ăla lung de plastic, cu fir de nailon pe care trebuia să îl ridici brusc din apă și eventual să ai grijă să nu se încurce prin iarbă – timpul de reacție, zic eu, e mai bun când n-ai manetă, că până învârți… se duce ”prada”. Așteptam calmă să ”tragă”, cu ochii ațintiți pe plută, de parcă era un joc pe viață și pe moarte, doar doar oi prinde și eu vreun pește important.

Că tata se juca cu ăia mari, cu somnii sau cu știuca – preferata lui știucă. Mă bucuram desigur când prindeam orice, că știam că vor fi folosiți ca momeală pentru ăia mari, și ar fi fost bine să fie prinși vii, că cei morți îi dădeam de obicei la pisici. Aaaa da, și niciodată nu îi scoteam din cârlig,  pentru că mi se părea scârbos – de obicei sora mea era cea care-i dezcârliga. Eu doar îi prindeam, aia era plăcerea mea. Nu prea puteam noi să vorbim, că trebuia să facem liniște, altfel peștii nu veneau din cauza zgomotului și nu aveam recoltă bună. Ăsta era și motivul pentru care după 4-5 pești prinși mă plictiseam – pescuitul nu prea e o activitate foarte socială. 

N-am mai pescuit de multă vreme… de mulți ani. Știu sigur, însă, că dacă ar fi să o fac acum, mi-ar plăcea, și aș fi geană pe plută, să fiu atentă cum trag undița afară. Pe lângă asta, am și crescut cu mâncare de pește totodată, ciorbă de pește, fript, umplut, la cuptor și mai știu eu ce. Dar s-au dus timpurile acelea… Acum peștele gătit nu mai reprezintă pentru mine o victorie de-a tatălui meu, o bucurie de a-l prepara cu rețetele lui. Mănânc și azi pește, nu vă temeți, și e gustos, dar sentimentul nu mai e același. E ciudat când spui de mâncare și sentimente, dar e adevărat, pentru mine, cel puțin. Fără sentimente și amintiri, mâncarea nu e aceeași.

tumblr_n8ko74PBBk1rllzkoo1_1280

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s