Întotdeauna m-a uimit, ca să zic așa, rapiditatea cu care poți pierde ceva ce ai construit nu neapărat timp de zile sau luni, ci de ani, ANI ! Un simplu gest greșit, un moment prost și pac, s-a dărâmat totul.
Da, mă uimește cât de ușor se poate duce ceva pe apa sâmbetei și apoi cât de greu e să îl recuperezi. Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc mai mult la oameni și relațiile dintre ei, nu la lucrurile materiale pe care le muncești ca să le ai și care dintr-odată, din cine știe ce motive, se spulberă.
Îmi vine în minte încrederea pe care o ai într-un om și cum, dacă te dezamăgește, intenționat sau neintenționat, cât de dificil e să faci lucrurile așa cum erau înainte. Asta pentru că … nimic nu va mai fi ca înainte. Asemenea incursiuni schimbă mereu atitudinile ( sistemele de apărare ale oamenilor ), impresiile, poate chiar și modul de a gândi. Iar uneori le modifică nu tocmai în bine.
Pe de altă parte, însă, mă gândesc cât de puternic trebuie să fie ceea ce ai zidit, astfel încât orice rafală de vânt să nu îl strice. Și mă întreb dacă merită. Cât rezistă un asemenea ”dispozitiv” ce se numește, probabil, iertare ? E posibil ca iertarea și regretul, împreună, să aducă înapoi o pierdere, să repare o ruptură, să facă totul să fie mai bine ? Nu spun nu, doar că … depinde. Depinde de intensitatea lor, de ceea ce se dorește mai departe, în fine, diferă la fiecare om în parte. Încă ceva. Am putea spune de ceva ce se dărâmă atât de ușor că e fragil, chiar dacă are ceva timp investit în fundația lui ?
Cum e mai bine ? Să o iei de la capăt, cu un nou tu, sau să treci cu vederea, să ierți, în speranța că nu se va repeta ? Asta știind că nu te poți opri să nu privești în trecut, trăind, deci, mereu cu amintirea, provocându-ți, de fiecare dată, o nouă și nebănuită durere ?
ianca 
Eu aleg să iert. Primele cinci dăţi. Dacă/după ce o dă în bară de fiecare dată, încerc să trec mai departe, să uit, să las în urmă. Mă îndepărtez semnificativ de omul respectiv, mă răcesc, mă înstrăinez de el şi, în cele din urmă, ajungem la ceea ce-mi place să numesc „perioada formalităţilor”. Limbaj standard, discuţii anoste şi irelevante, cât mai scurte şi evazive posibile.
Nu-i chiar o rafală de vânt, mai degrabă mici cicloane care se încăpăţânează să reapară din timp în timp. Până când te saturi de ele şi alegi să-ţi muţi căsuţa în altă parte.
*posibil
niciodata nu stim „ce ar fi fost daca”. Traim sub semnul incertitudinii si asta este motivul pentru care este important sa avem incredere in noi, in deciziile noastre. Uneori poate fi bine sa trecem peste, alteori sa taiem raul de la radacina. E greu sa emitem reguli universal valabile. Cum spunea un contestat poet contemporan, viata este o seringa de unica folosinta …
Corect. Sa stii ca desi ai spus atunci ca „te lauzi” daca iti recomanzi blogul, am pus ochii pe el. 🙂 N-am uitat.
hmm…fa ceea ce simti ca vrei sa faci. Nu te lasa influentata. Nu cere altora solutii. Tu singura ai raspunsul. Daca crezi, simti, vrei ca persoana care te-a dezamagit sa primeasca o noua sansa, fa-o. Fii doar sincera cu tine si cu ceilalti. Nu uita ca nimeni nu e perfect, ca suntem minunate fiinte perfectibile.
Ai dreptate, Gabriela. Insa uneori nu depinde doar de mine … si nu e asa usor. 😀
Nu prea am încredere în oameni în general, m-au dezamagit prieteni din copilarie la care nu m-as fi gandit niciodata. Sunt un prieten adevarat si spun asta fara modestie, dar am cerut discretie, întelegere si sinceritate la randul meu de la cei din jur. În materie de prieteni sunt destul de pretentios sa zicem, nici nu ma mir ca sunt asa putini.Pana la urma nimeni nu cred ca are zeci de amici, e mai mult o iluzie…
Iertarea nu poate sa vina peste noapte.Daca ma cert cu cineva azi, slabe sanse sa ne împacam maine.Nu-mi place sa fiu ipocrit prefacandu-ma ca nu s-a întamplat nimic.
E bine să ierți când ai motive să ierți… când ai pe cina să ierți, adică persoana care a greșit chiar regretă și care în ciuda greșelii rămne un om minunat în viața ta… Toate greșelile dor… chiar și o greșeală făcută o singură dată în viața de o persoana care ne iubește mult…
Problema e să știm să alegem când și cum iertăm.
Daca durerea e prezenta la fiecare amintire, e mai sanatos sa ierti dar sa pleci.
Daca durerea nu e prea puternica, e mai degraba un ego ‘deranjat’.. atunci e ok sa ierti (mereu sa ierti) dar sa si ramai.
De cele mai multe ori oamenii nu reusesc sa faca diferenta intre un suflet ranit si un ego ranit.
Iar diferenta ( ca si importanta) e foarte mare.
Poate că uneori sunt amândouă. 🙂 Nu știu, pentru mine asta cu iertarea este un câmp pe care simt, câteodată, că mi-e greu a-l atinge. Iertare, iertare, iertare … există, oare, cu adevărat ? 🙂