Povestea ultimei fete de la primul semimaraton

Să știți că aceasta nu este o poveste tristă. Faptul că am scris acolo în titlu „ultima” este menit să mă readucă cu picioarele pe pământ, pentru că acesta este adevărul: am terminat ultima semimaratonul de la Timișoara City Marathon. De fapt, aș putea despărți sintagma în două: am terminat – am dus la capăt cu bine, în timpul acordat, prima mea cursă de 21 km alergați vreodată, fiind ultima la linie – semn că au fost alții mai buni decât mine.

Totuși, am fost și eu mai bună ca cineva – varianta mea de anul trecut, care a alergat pentru prima oară în viața ei 10.5 km, la același eveniment. Iar asta, dragilor, face că nimic altceva să nu mai conteze. Acest semimaraton a fost cu mine, așa cum poate citiți la oricine decide să își provoace limitele. Este, într-adevăr, un mare efort, mai ales când nu ești sportiv. Habar nu aveam anul trecut că îmi voi dori să fac și asta, să mai dobor un zid, să mă arunc în ceva de care nu știam dacă-s în stare.

Dar de data aceasta … am decis să nu fiu singură în pregătire. Știam că nu are rost să fiu Batman, pentru că un semimaraton este serios. Am avut alături un antrenor care, în ultimele două luni (căci în acest răstimp s-a întâmplat hotărârea), mi-a monitorizat progresul, mi-a dat indicații și sfaturi, și m-a adus pe un drum pe care să fiu capabilă să susțin această alergare. Îi mulțumesc încă o dată, pe această cale, lui Vlad!

Cum a fost să alerg 21 de km? Aici de obicei oamenii se așteaptă la un cuvânt descriptiv. Nu am unul. A fost o chestie năucitoare, grea, frumoasă, plină cu muzică din anii 80 pe Spotify, apă cu vitamine, apă, o felie de măr, o felie de portocală, un traseu minunat ales, cu mulți voluntari susținători de pe margine. A fost ca încă o ușă pe care am deschis-o posibilului. Simplul motiv pentru care am vrut să încerc un semimaraton a fost, din nou, să îmi demonstrez mie că pot. Nu am alergat pentru o cauză nobilă, sau pentru altcineva. A fost pur egoist. Eu vreau, eu trebuie să pot, eu pot. Omului mereu îi trebuie ceva după care să alerge (la propriu sau figurat). Totodată, susțin o viață activă, sănătoasă, și alergatul mi se pare că e una din cele mai bune metode de menținere a acestei direcții. 

Nu știu să vă spun multe lucruri despre treaba aceea cu vizualizarea finalului fericit, dar dacă mă întrebați, da, m-am văzut la final. M-am văzut terminând cursa, primind medalia, plângând chiar, de bucurie, îmbrățișându-i pe cei dragi. A contat asta? Cine știe. Apropo de teorii de genul acesta, mai bine să nu le credeți, testați-le. În timpul cursei îmi repetam de câteva ori, în engleză, că așa mergea mintea mea: ”You are ready for this. You trained for this. Your body is ready, your mind is ready.” Nu mi-a trecut nici un gând de autosabotare, poate doar unul întrebător ”Alo, fato, cin’ te-o pus să te înhami la un semimaraton?”. În rest, am încercat să fiu, precum mantra de mai sus zice, cât de pregătită am putut. Am eliminat orice disconfort fizic (bandaj la degete, mâncat doar o banană, mers la toaletă), am găsit ce playlist să pun, am îmbrăcat hainele potrivite și dusă am fost.

45023291_301705740433101_1850810890857742336_o

Dacă mă întrebați (de parcă aș fi la un interviu… cu propria persoană, mai mult, hah) care a fost cel mai greu lucru din cursă, știu să vi-l spun. A fost presiunea celorlalți. Ca să înțelegeți, de la start au pornit și alte curse (mai puțin maraton și cele scurte de 2 km), și evident, te duci cu puhoiul. Eu însă aveam un obiectiv în minte: să îmi mențin un anume ritm, ca să pot finaliza semimaratonul în maxim 3 ore cât mi-a fost dat. Primul km a fost ok, dar în al doilea am avut o viteză mai bună decât în precedentul și mi-am dat seama că cedasem un pic. M-am recalibrat și am încercat să nu îi mai văd pe cei din jur, să gândesc alte lucruri. Vă spun, este foarte greu să îi observi pe toți cum te depășesc, că parcă ai vrea și tu, dar totodată dacă făceam asta, nu terminam semimaratonul. M-aș fi epuizat la jumătate.

A fost esențial pentru mine să continui în acel echilibru AL MEU, și să-i las pe alții cu al lor. Cam așa-i și în viață. Primii 12 km i-am menținut între 7-8 min / km, cu variații mici. Următoarea jumătate am ținut-o între 9-10 min / km, și asta pentru că m-am mai oprit pentru felia aceea de măr sau să merg un pic să-mi îndrept spatele. Mă uit la graficul evoluției din aplicația de tracking și sincer vă spun că sunt mulțumită de cum am reușit să ”hold it together”, să nu fiu un foc care arde repede. Am ars mocnit, până am finalizat cu bine.

Spun ”cu bine” pentru că un alt lucru important de care am vrut să țin cont a fost să nu ajung ”ruptă în gură”. Una e să ai nevoie de recuperare (de care am profitat din plin ieri), și alta e să nu mai fii în stare să faci nimic după un efort nesustenabil. Am alergat cât mai corect cei 21 de km astfel încât să nu îmi solicit genunchii, m-am oprit dacă am avut nevoie să-mi scutur umerii încordați, nu am făcut nimic prostește, ci chibzuit. Cred că acesta e un cuvânt bun. Am ascultat cuminte sfaturile lui Vlad înainte de toate, ca să pot să fiu un om funcțional și echilibrat și în zilele următoare semimaratonului, nu să stau o săptămână la pat. Și a funcționat. M-a durut un pic capul de la supra-oxigenarea creierului, dar mi-a trecut. În rest, nu am avut nimic altceva pagubă, numai de câștigat, zic eu!

Ca încheiere, nu știu dacă ar trebui să spun vreo morală, sau o vorbă de duh. Ideea nu este să mă ridic pe mine în slăvi. Luați povestea aceasta ca pe un act de voință și determinare aplicabilă oricui, nu mie. Încercați să v-o aplicați și vouă, în ce domeniu vi se căznește – și vedeți ce iese. Dacă nu iese, mai încercați. De cele mai multe ori, se poate. 🙂 Să avem o săptămână bună!

Reclame

6 comentarii

  1. Ah…imi dau seama ce in urma am ramas cu blogul ca nici despre semimaraton n-am scris :)) Felicitari pentru reusita, te inteleg foarte bine. Si eu am terminat printre ultimii si am avut niste momente (secunde) in care „I hit the wall” si a fost o experienta ciudata ca nu stiu cum sa o descriu. Si mie mi-a fost greu sa tin ritmul, sa nu ma compar cu altii si sa incerc sa-i ajung din urma. Daca inainte aveam niste mici prejudecati in legatura cu Tibi Useriu (dupa ce i-am citit cartea), pe parcursul acestui semimaraton mi-am tot repetat: ce om curajos e Tibi, cum s-a luptat el cu demonii…Mda..mi-ai dat chef de scris cu articolul asta 🙂 Spor la alergat sa avem!

    1. Sa stii ca ma gandisem la tine cand l-am scris, si chiar as fi vrut sa il citesc. 😛 Inca astept! 😛 Si rezonez cu amintirile legate de cartea lui Tibi, si eu l-am avut pe el in cap – mai mult si ca motivare dupa ce m-am accidentat un pic cu 1 saptamana inainte. Partea cu creierul e stapanul, nu corpul, am avut-o in minte. 🙂 Spor indeed!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s