La răsărit de Eden

Vă promiteam marea cu sarea zilele trecute, că vă povestesc despre una din cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme, și, iată, azi mi se-mplinește autoprofeția. Vreau să încerc să vă scriu măcar la 1-2 săptămâni despre o carte pe care am mai citit-o, că văd că am un tempo o furnicuță mai bun anul acesta. În următoarele rânduri, mă voi strădui să sumarizez ce mi-a plăcut așa mult la John Steinbeck și capodopera lui: La Răsărit de Eden.

Parcă n-am mai gustat demult o carte clasică bună, dar bună așa, ca o piersică pârguită, zemoasă, să îți vrăjească mintea, o carte clasică precum, să zicem, un Dostoievski sau o Jane Austen (care-mi plac mie, cel puțin). M-am bucurat ca un copil când am văzut că, pe măsură ce citeam, La Răsărit de Eden se încadrează în tiparul acesta de carte numai bună de devorat, chiar îmi e semi-rușine că mi-a scăpat până acum. În cealaltă jumătate nu îmi e, pentru că hei, mai bine mai târziu decât niciodată.

Și, până nu devin eu însămi un fruct mucegăit deja, să zic: La Răsărit de Eden a fost scrisă în anii 1950, și, după cum poate intuiți din titlu, are o niscaiva legătură cu Edenul biblic, iar asta pentru că povestea înfățișează contrastele de personalitate de tip Abel și Cain în familiile americane ale anilor 1900, ca un laitmotiv universal ce se repetă pe măsură ce generațiile se extind.

”Am descoperit că unele din lucrurile de demult sunt și acum la fel de proaspete și de limpezi ca dimineața de astăzi. Și n-am întrebat de ce. Bineînțeles că pe oameni îi interesează numai ceva ce-i privește personal. Dacă o poveste nu-l privește pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Și eu spun că e o lege: o poveste ori se potrivește tuturor oamenilor și atunci este măreață și trainică, ori nu rezistă timpului. Ceea ce este straniu și străin nu interesează, numai ceea ce este foarte personal și familiar rezistă.”

Cyrus Trask e un fermier din California, care are doi copii: Adam și Charles (vedeți deja simbolicul ”A” și ”C”, așa cum îl vor respecta și alte personaje). Din păcate, nu e cel mai grozav tată (ah, traumele paternale din carte!), și din cauză că îl favorizează pe unul din frați, aceștia cresc dezbinați, urându-se și iubindu-se în același timp (ei fiind oricum vitregi). Adam ajunge băiatul intelectual, dar care își urăște tatăl, iar Charles, băiatul muncitor, care, în secret, îl adoră pe tatăl său și își reprimă emoțiile, doar ca, mai apoi, să le exteriorizeze sub forme violente.

Pe lângă familia Trask, se dezvoltă și crește și familia Hamilton, al cărei lider, Samuel Hamilton, e un om ultrapriceput în toate, simpatic, visător și vizionar. El ajunge să interacționeze mai târziu cu Adam Trask, copiii acestuia și servitorul lor, chinezul Lee. Sam e omul acela căruia îi ies din mâini minuni, fel și fel de invenții la care îl duce capul, veșnic nemulțumit de ceea ce este, mereu gândindu-se la ce poate fi mai bine, și punând osul la treabă pentru a împlini asta. E genul acela de tată bun, total în antiteză atât cu Charles Trask, cât și cu Adam Trask, el fiind bunicul lui John Steinbeck (autorul s-a inspirat din rădăcinile familiei sale pentru a scrie romanul). Soția lui, Lisa, e o femeie dură, foarte religioasă, aproape seacă, dar extrem de dedicată și muncitoare. Poate nu e cel mai „adorabil” personaj, dar cumva, mai ales înspre final, mi s-a făcut tare drag de ea. 🙂 Pe bune!

O altă femeie conturată atât de bine de Steinbeck este Cathy, o femeie cu chip de înger și suflet de diavol, zău, un fel de Eva care-l vrăjește pe Adam, dar se culcă cu fratele său, Charles (și, în consecință, naște copiii lui Charles… ai lui Cain, vorba vine). M-a izbit următoarea fază:

„-Nu pot să mă lepăd de sentimentul că, în ce-l privește, Cain a fost pedepsit pe nedrept.

-Poate că da, spuse Samuel. Dar Cain a trăit și a avut copii, pe când Abel trăiește numai în poveste. Noi suntem copiii lui Cain.

Așa, și Aron și Caleb sunt copiii lui Cain (Charles), nu ai lui Abel (Adam), care nu reușește să nu repete păcatul originar al tatălui său, acela de a-i trata pe băieți în mod egal. Iar asta … are consecințe, după cum vă ziceam. Autorul abordează profund și partea aceasta de „parenting”, și influența asupra copiilor, cumva, orice gest nepotrivit, orice vorbă e văzută din prisma unui copil care suferă, care se vede … nedorit, sau neiubit. Iar de la furia aceasta acumulată pană la păcat .. e doar un singur pas.

Cred că asta este povestea cea mai cunoscută din lume pentru că este povestea fiecăruia din noi. Cred că este povestea simbol a sufletului omenesc. Cea mai teribilă groază pe care o poate simți un copil este să nu fie iubit, și se teme ca de moarte să nu fie izgonit. Cred că fiecare om din lume a simțit mai mult sau mai puțin ce înseamnă să fii izgonit. Iar o dată cu izgonirea vine și furia, iar furia atrage după sine o faptă rea, răzbunarea pentru izgonire, iar fapta rea aduce păcatul – aceasta este istoria omenirii.

Cred că, dacă s-ar exclude posibilitatea de a fi izgonit, omul n-ar mai fi ceea ce este. Poate că ar exista mai puțini nebuni. Sunt convins că n-ar mai exista atâtea închisori. Aici este totul – începutul, izvorul. Unui copil i se refuză dragostea după care tânjește și atunci bate pisica și își ascunde această tainică vină, un altul fură, crezând că banii îl vor face să fie iubit, iar un al treilea cucerește lumea. Așa e mereu: păcat, răzbunare și apoi un păcat mai mare.

Aron suferă pentru lipsa mamei lui, despre care crede că e moartă, fără să știe că această Cathy, acum Kate, e o matroană bine-mersi chiar în orașul în care acesta trăiește. Caleb, în schimb, e un băiat conștient de proprii demoni, mult mai conștient decât era, la rândul lui, Charles, dacă e să urmărim linia paternală – și se chinuie cu rușinea de a cerși dragostea lui Adam, și încercarea de a nu-i face rău lui Aron (care nu prea izbutește). Cei doi băieți se înconjoară de o a treia prezență feminină esențială în carte, Abra, de care Aron se îndrăgostește primul. Totuși, Abra seamănă mai mult cu Caleb. Prin iubirea ei mundană, naturală, ar fi cea care ar reuși să rupă „blestemul” originar al lipsei de iubire, doar că nu apucăm să mai aflam asta, rămâne să ne imaginam noi.

Nu pot să trec mai departe fără să îl amintesc pe chinezul Lee, servitorul familiei Trask, ajutorul lui Adam, un personaj tare fain, l-am iubit din prima! El e alături de Adam încă de la începuturile căsătoriei acestuia cu Cathy, până la ultima răsuflare a „stăpânului”, fiind absorbit și adorând copiii lui Adam, pe care aproape că el i-a crescut. Umil în aparențe, el ascunde o minte inteligentă, un instinct ascuțit și o înțelepciune de admirat, egală cu cea a lui Sam Hamilton.

Miezul îl fac discuțiile dintre Lee, Samuel și Adam – mai ales când vorbesc despre semnificația biblică a poveștii dintre Cain și Abel, și cum un simplu cuvânt din ebraică, „Timshel”, tradus greșit, sau interpretat eronat, poate să determine schimbarea înțelegerii către divinitate. Lee este cel care descoperă că, de fapt, omul nu va „stăpâni” păcatul, așa cum fusese inițial tradus cuvântul. El se apucă să studieze ebraica (!!! asta da determinare), pentru că îl macină problema din punct de vedere filozofic, mă înțelegeți? și așa găsește că Timshel, din Biblie, ar însemna „ai îngăduința”.

Avem îngăduința de a alege, nu ca un ordin, nu ca un lucru determinat, ci cu libertatea de a croi viața după propria voință.

”Este ușor ca, din lenevie, din slăbiciune, să te arunci în brațele lui Dumnezeu spunând: ”N-am avut încotro, drumul era dinainte stabilit”. Dar gândiți-vă la măreția alegerii. Ea îl face pe om, om. Pisica n-are opțiuni, albina trebuie să facă miere. Nu e nimic divin în asta.”

Aceasta e una din ideile principale din roman, care, recunosc, trage la mine ca țânțarul la pielea albă cu sânge dulce. Filozofia cărții mi se pare genială, oferă mult combustibil pentru minte, și pe lângă asta, e fantastic cât de armonios și complex se împletesc temele de religie, prostituție, omul muncitor, intelectual, țăranul agricultor, tema pământului, revoluția industrială, războiul, dar cel mai mult: sufletul omului mereu între bine și rău. Mereu în cumpănă, mereu încolțit de vina păcatelor, căutând iertarea lor în felurite moduri.

”Poate că noi toți purtăm în noi o mlaștină tăinuită în care germinează și se dezvoltă răul și lucrurile urâte. Dar această cultură este îngrădită și mlădițele se ridică doar pentru a cădea din nou. Nu e oare posibil ca, în această mlaștină neagră dinlăuntrul unui om, răul să crească destul de puternic ca să treacă peste îngrăditură și să se elibereze? Un asemenea om ar fi oare tocmai monstrul nostru, și nu suntem noi oare înrudiți cu el prin mlaștina noastră ascunsă? Ar fi absurd să nu-i înțelegem atât pe îngeri, cât și pe diavoli, întrucât noi înșine i-am inventat.

Steinbeck și-a pus amprenta pe lista gusturilor mele literare și practic, tot ce vreau să fac e să citesc ce a mai scris omul acesta. 🙂 Pe lângă că stilul lui mi se pare simpatic, nu m-am lăsat descurajată de cele aproape 800 de pagini, nici de cele cu descrieri un pic mai lungi. In unele cărți, pasajele descriptive pot părea foarte plictisitoare, dar citindu-l pe Steinbeck, m-am simțit ca o pasageră într-un tren cu viteză medie, care îmi permite să mă uit pe geam și să văd în fața ochilor mei cum se conturează Valea Salinas, fermele oamenilor, casele, drumurile prăfuite, orașele și fabricile, fie ele inundate de lumina primăverii, fie uscate de arșiță.

Steinbeck vorbește cu noi, cu cititorii, mereu, și îmi place mult abordarea aceasta directă, face legătura cu publicul mult mai semnificativă. Cred că am terminat cartea într-o săptămână sau așa ceva, am sorbit fiecare cuvințel, și visam noaptea că voiam să mai tot citesc până îmi picau ochii în gură de somn, injectați, devenisem aproape obsedată. :))

Vă recomand cu foarte mult drag cartea, sper să vă placă cel puțin la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie, a intrat direct în top 5 cărți preferate ale mele, și numai bine am mai progresat cu lista de lecturi pe anul acesta. 🙂 Am zis că sumarizez, hahahaha, ce glumă bună, de parca nu m-as cunoaște. Eh eh! Vă aștept cu comentarii sau impresii, în timp ce cuget la făptura omenească, atât de vulnerabilă, pe de o parte, ce parcă nu-si găsește locul, asemenea lui Cain, în țara Nod, la răsărit de Eden.

Alte citate:

”Specia noastră este singura specie creatoare și are un  singur instrument creator, creierul și gândirea individuală a omului. Nimic nu a fost creat vreodată de doi oameni. Nu există colaborări bune, fie ele în muzică, în artă, în poezie, în matematică sau în filozofie. Odată mintea creației împlinită, colectivul poate să-i dea viață și să o lărgească, dar acesta nu inventează niciodată nimic. Cel mai prețios lucru este mintea singură a unui om…

Iată ce cred eu: că mintea liberă, exploratoare a individului este lucrul cel mai de preț din lume. Și de aceea voi lupta: pentru libertatea minții de a lua calea pe care și-o alege ea…Și trebuie să mai lupt: împotriva oricărei idei, religii sau guvernări care limitează sau distruge individul…Dacă aureola poate fi ucisă, suntem pierduți.”

”Biserica și bordeiul au apărut simultan în Vestul îndepărtat. și amândouă ar fi fost îngrozite de gândul că erau fațete diferite ale aceluiași lucru. Dar fără îndoială că amândouă urmăreau să realizeze același scop: cântecele, rugăciunile, poezia bisericii îl scot pe om pentru un timp din tristețea lui, la fel ca și bordelurile. Bisericile sectare au venit cu capul sus, mândre și pline de încredere. Ignorând legile datoriilor și plăților, au construit biserici care nu puteau fi plătite nici într-o sută de ani. (….) În timp ce bisericile, care aduceau sufetului dulcea aromă a pietății, au venit cu capul sus și făcând zarvă ca niște cai de berărie în sezonul berii de primăvară, sora cea vitregă, aducând salvarea și bucuria trupului, s-a fofilat pe tăcute, ștearsă, cu capul plecat și fața acoperită.”

”Ai îngăduința! Ai îngăduința! Ce măreție! E adevărat că suntem slabi, bolnavi și arțăgoși, dar dacă am fi fost doar atât, am fi dispărut cu milenii în urmă de pe fața pământului.”

„Avem credința că virtutea se învață, pentru că ni se vorbește despre ea. Dar păcatul este creația noastră proprie.”

”-Îmi amintesc că am fost puțin supărat pe Dumnezeu. Atât Cain cât și Abel i-au dat lui Dumnezeu ce au avut, iar Dumnezeu l-a acceptat pe Abel și l-a respins pe Cain. Întotdeauna mi s-a părut că n-a fost un lucru drept. Nu l-am înțeles niciodată. Voi înțelegeți?

Lee răspunse:

-Poate că privim lucrurile în mod diferit. Îmi amintesc că povestea a fost scrisă de către și pentru un popor de păstori. Nu erau agricultori. Dumnezeul păstorilor nu e oare înclinat să prețuiască mai mult un miel gras decât un snop de orz? Un sacrificiu trebuie făcut cu ce ai mai bun și mai de valoare.”

 „Nu există decât o singură poveste. Toate romanele, toate poeziile se întemeiază pe lupta neîntreruptă ce se dă în noi între bine și rău. Și am ajuns la convingerea că răul trebuie să fie mereu reînsuflețit, în timp ce binele, virtutea sunt nemuritoare. Viciul are mereu un chip proaspăt, nou, în timp ce virtutea este mai venerabilă decât orice altceva pe lume.”

Reclame

4 comentarii

  1. Recenzia ta e pur şi simplu delicioasă! Mi-am amintit cât de mult mi-a plăcut acest roman când l-am citit acum câțiva ani. Dintre personaje, mi-a fost tare drag Lee, iar Cathy e genul de femeie pe care am vrut să o strâng de gât imediat cum a apărut în peisaj.
    Am mai citit de Steinbeck Şoareci şi oameni, dar nu mi-a plăcut la fel de mult ca romanul de față.

    1. Elena, iti multumesc tare mult pentru apreciere! Si mie mi-a fost nespus de simpatic Lee, speram sa nu il omoare sau sa i se intample ceva rau, hehe, iar Cathy… pff, parca simteam veninul cum iese din paginile cartii cand era ea in actiune.
      Eu am auzit si de Fructele Maniei ca e faina, sa vedem – inainte sa plec din Amsterdam, vreau sa ma duc la o librarie americana aici sa inspectez. :))

  2. Dintr-un rezumat oarecare al cărții, nu aș fi tras concluzia că aș putea-o citi și eu, căci nu prea mă atrag subiectele de genul, însă ai scris cu atâta bucurie și entuziasm despre ea, încât m-ai convins și m-ai făcut curioasă 🙂

    1. Iulia, desi apuc abia acum sa iti raspund, sa stii ca am citit ce mi-ai scris mai demult si m-am bucurat. Si chiar as fi curioasa de parerea ta asupra ei, sau daca o sa-ti placa 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s