Corpul nostru, stăpânul nostru?

Vreau să vă zic direct: sportul nu e doar pentru grași. Citind la Ancuța un articol despre alegerea și practicarea unui sport, m-a inspirat printr-o propoziție să vă scriu despre exact treaba asta. Adică, dacă vreodată am crezut că e suficient să fii ”slab” și atât, și de ce să faci sport, pentru că oricum ”arăți bine”, am realizat, în timp, că este vorba despre mult mai mult. Asta e, înveți pe propria piele, că degeaba îți zic alții.

Totuși, mă încăpățânez să o spun și eu! Sportul nu e doar pentru grași, și ba chiar această diferențiere ”slab” – ”gras” nu ne ajută foarte mult. Aleg să spun că sportul e pentru toată lumea, și Doamne-ajută-ne, există atâtea opțiuni pentru fiecare din noi, după chipul și asemănarea noastră. 🙂 Toți ar trebui să îl practicăm, să fie parte esențială a vieții noastre, pe lângă ceilalți confrați ai lui: suficiente ore de somn, o hrană echilibrată, cu fructe și legume, relații bune cu cei din jur, iubire, prietenie, și ceva pentru care să te trezești cu scop de dimineață.

Eu am un defect care nu mă ajută mereu, dar, uneori, se dovedește a fi util: acela că gândesc în avans, uneori prea în avans. Așa că de multe ori îmi închipui bătrânețea, și îmi doresc să ajung la ea într-o condiție fizică a sănătății mai mult decât decentă, să fiu în stare să urc munți, să merg cu bicicleta, să fiu flexibilă de la yoga, să nu am kilograme în plus pe care atunci îmi va fi enorm de greu să le dau jos și în principiu, să fiu o bunică mișto, dacă se poate. :)) Aș vrea ca bătrânețea să nu îmi fie o povară în care să mă plâng întruna de dureri, boli, și toate cele, și dacă pot să fac ceva să nu ajung acolo, super!

Oare pot să fac ceva să nu ajung acolo? Hmmm… da! Am ratat startul, cumva, din ”tinerețe”, dar am început să recuperez în ultimii 2 ani. Dorința aceasta a pornit nu doar ca o nevoie de a slăbi (pentru că ajunsesem undeva de nerecunoscut), ci și ca o realizare a faptului că nu aveam rezistență la efort: abia urcam un munte, gâfâiam cu chiu cu vai, nu puteam să alerg nici măcar 1 km, și asta m-a deranjat. Neputința m-a făcut să mă simt inconfortabil. Iar uneori, rezistența nici nu are legătură cu grăsimea – văd persoane slabe la sală, de exemplu, care nu au condiție și se chinuie să facă exerciții, văd persoane mai plinuțe care se descurcă mult mai bine, așa că e mai mult o chestie de disciplină combinată cu efort susținut pe termen lung.

Vreau să mai subliniez și că indiferent că ajungi la o anumită formă fizică, sau la o greutate dorită, acestea trebuie menținute, mașinăria trebuie continuu unsă – nu ajungi într-un anumit punct și te oprești, te gândești că gata, s-a terminat. Cei care arată bine la sală sunt acolo ca să arate în continuare bine (”bine” după standardele societății). Toată lumea lucrează – devine mai ușor pe măsură ce te obișnuiești, dar tot un efort este. Și nu ar trebui să vrem să arătăm într-un fel pentru cineva sau pentru că ni se spune asta – ci strict pentru sănătatea și echilibrul vieții, în primul rând. Când ești flexibil și un pic activ, altfel faci lucrurile.

Mă apucasem să citesc 27 de Pași, cartea lui Tibi Ușeriu, și scria acolo ceva ce a contribuit la scrierea acestui articol. Tibi scrie așa:

”Teoreticienii alergării repetă ca papagalii cât de important e să-ți asculți corpul. Teoria mea e taman pe dos: corpul trebuie să asculte. Ca un câine de stăpân.

Corpul trebuie dresat. Nu trebuie să-i lași alternative. Corpul nu trebuie să preia inițiativa și să-i dicteze minții ce să facă. După mine, e chiar invers decât scrie la manual. Corpul e un soldat.

Acum, posibil și ca perspectiva lui Tibi să fie una dură, mai ales că e aplicabilă corpului lui, DAR ceva sâmbure de adevăr are, pentru că, la scară mai mică, am experimentat și eu aceleași lucruri. Așa am ajuns să alerg primii mei 10 km. Când crezi că nu mai poți, pentru că el, corpul, îți spune că nu mai poate, drept e că mai poți un pic. La început, clar îți va spune că nu poate. O să urle ”Șefuuu, șefule nu mai pot, nu mai da, te rog io”, dar, odată supus, treptat, treptat, va putea. Chiar cred că acest stil se poate aplica tuturor.

Și așa e și cu sportul, mai ales dacă ”te apuci” târziu. Important e să nu te lași, să continui, să faci puțin câte puțin, dar des, și susținut – nu o dată pe lună, nu când ”ai chef”. Corpul o să ceară ”sport” după o vreme îndelungată de obișnuință. 🙂 Și aș recomanda nu doar mersul la sală, că deh, parcă e prea ”superficial” – mersul pe jos, alergatul, plimbările, trekking, mersul cu bicicleta sunt din categoria activităților pe care le recomand pentru acel ”well-being” din viața noastră, pentru un echilibru fizic, dar și psihic. Asta indiferent de cum arătăm, grași, slabi, sau mai știu eu cum. Dacă n-aș fi trăit-o pe propria piele, nu v-aș fi povestit, că nu e doar vorba despre sport, ci despre viață și bunăstare. 

Pe lângă activități fizice, mai sunt și altele, dar mă rezum la această componentă momentan. 🙂 Ah, bineînțeles – cine nu vrea să facă, nu face. Ca toate lucrurile în viață, fiecare alege ce să facă cu timpul, gusturile, și prioritățile sale. Dar nu uitați că de cele mai multe ori, noi suntem stăpânii corpului nostru, el e doar vasul care ne conduce prin lume. Și dacă noi nu îl ajutăm pe el, nici el nu ne ajută pe noi. 

6 comentarii

  1. Rezistența la efort mi se pare și mie importantă, dincolo de cum arăți, greutate, mușchi, etc. Dacă la capitolul rezistență stai bine, poți să faci atât de multeee (ciclism, hiking, alergat). Și viața-i mai ușoară, clar :)) Urci scările mai ușor, te deplasezi până la magazinul de la colț mai cu voioșie, oboseala nu te răpune atât de repede și câte și mai câte. Pff, Anca, trebuie să mișc și eu mai mult! :))

    1. Sincer, chiar asa e – chiar devine mai usor. Si la inceput chiar crezi ca nu mai poti si te sufoci si se strange cineva de gat, dar am fost uimita sa „reinventez” roata afland pe propria piele. Acum ca am integrat sportul in viata mea, ii duc dorul daca se intampla sa nu am activitate, ba chiar nici nu concep!

  2. Ah, citesc articolul dupa ce m-am intors super entuziasmata de la alergat. Anul trecut pe vremea asta eram intr-o forma de zile mari. Dar pentru ca #life, #viatadehuzur, am pus niste kilograme pe mine si numai de sport n-am avut chef. Asa ca saptamanile trecute cand m-am reapucat de alergat imi venea sa ma iau la palme ca aveam 0 rezistenta. Cat am muncit eu anul trecut sa pot alerga 20 de km la sala si acuma picam dupa 2. Horror. Azi, dupa a 4 a incercare am reusit sa alerg vreo 3,5 km fara sa ma opresc. Afara aerul e mai rece si stiu ca progresul o sa fie mai lent, dar asa senzatie faina am avut la final ca I did it..si nu ma mai las pentru ca e o prostie sa reiei de la 0 eforturile astea. Sunt de acord cu Tibi la capitolul asta. Corpul trebuie educat si antrenat constant..

    1. Exact! Si eu o sa ma reapuc zilele acestea si, aidoma, nu cred ca mai am rezistenta celor 10 km alergati anul trecut, desi mna, a fost iarna, nu zic.. in fine 🙂 Spor amandurora sa avem, atunci!

  3. De cand a inceput sa se incalzeasca afara tot zic si eu sa ies sa alerg, dar tot nu m-am apucat. Mi-ar placea sa-mi tonifiez un pic musculatura, insa sunt lenesa si ma simt foooarte vinovata pentru asta. Plus ca mi-am cumparat trotineta electrica si acum tot timpul liber il aloc plimbarilor cu ea, stii cum e cand ai ceva nou, eu una ma bucur ca un copil de 10 ani. 😀

    1. Stii cum e, trebuie doar sa te imbraci in echipament si apoi iti vine instant sa iesi :)) Si eu ma motivez greu uneori, dar nici nu ma gandesc la alergat in prima faza. Ma gandesc doar sa ma imbrac, si apoi cumva restul vine de la sine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s