Viață, vortex, adult

Bucătăria Adinei, cu litere roșii. Mai sus, Harper’s BAZAAR, ”Julia, femeia din spatele zâmbetului” – cine suntem toți în spatele zâmbetului? Mai jos, hashtag #BootyCall, botine de iarnă. Cosmopolitan. Alte prostii. Fețe perfecte, zâmbitoare, totul aranjat, făcut să pară ”natural”. Altul. “Slow Living: Un nou mod de viață”. Nu e nici pe departe nou, dar ne-am dezobișnuit noi să îl considerăm așa. Pe mine mă ia frigul și mă gândesc “Fuck off”, de parcă ar fi totul așa perfect. În naivitatea noastră, ne îmbătăm cumva cu asemenea imagini aranjate. Urc în firobuz și îmi vine în cap cuvântul ”vortex”.

Da, sunt unele zile care seamănă cu un vortex, așa, că ne iau pe sus și ne înnbunesc de cap de nu mai știm de noi, și se țin și lanț pe deasupra. Referințe personale? Neah, nici vorbă! :)) Mi-a sărit ieri în ochi un citat de-al lui Simon Sinek, un tip mișto pe care-l mai urmăresc, și care spune așa:

”If we think of everything we have to do, we feel overwhelmed. If we do the one thing we need to do, we make progress.”

Pe lângă asta, ideea e că în spatele zâmbetului și dinților albi ca zăpada, viața e mult mai complexă decât o imagine frumoasă (și falsă) pe o copertă de revistă, sau alte nimicuri. (asta e vocea adultizării mele) Dar noi nu vrem ”mizeria”, ci doar închipuitul frumos estetic, că poate așa uităm de mizeriile noastre. Doar că nu e așa simplu – e vorba despre asumarea responsabilității, și de a nu pasa cartoful cald în palmele oricui se nimerește.

De când mă știu, responsabilitatea a fost una din valorile care, pe măsură ce le-am învățat, am realizat că o am în mine – în rare cazuri îmi amintesc să fi fost iresponsabilă, cu excepția viciului meu financiar sau când sunt îndrăgostită. În rest, am stat trează nopțile lângă șoferi, cu bețe la ochi să țin companie pe drumuri de noapte, nu m-am îmbătat ca să se poată îmbăta alții și eu să-i conduc, am rămas în spate să mă asigur că oamenii din față sunt în siguranță, și tot așa. Mă mai satur și eu de atâta responsabilitate, desigur, și mai bat câmpii cu flori când îmi vine cheful, dar, în general, responsabilitatea e un lucru care mă caracterizează.

Nu întotdeauna, însă, cheful ține cu realitatea care te izbește ca un aisberg. :)) Și asta nu-i de rău, e doar un proces normal, zic eu, în ”adultizare”. Nu ajută să fugi, că nu poți depinde de părinți toată viața, să fii în scutece și la 30 de ani, să fim serioși. Atitudinea cea mai bună de abordare a acestei creșteri în responsabilitate are la bază, după cum am învățat pe propria piele, două componente:

1. Calmul și umorul – Credeam că îmi pot stăpâni mai bine emoțiile puternice de furie, mai ales, atunci când vin neașteptat, dar pesemne că mai am de lucru aici. Noroc că am oameni care mă fac să râd și atunci e ok. Dar am realizat că nu e o soluție pe termen lung, pentru că mă voi tot lovi, de-acum încolo, de diverse situații care îmi vor solicita nervii la maxim, și nu se poate să fiu un pește-balon arici tot timpul. Cu lucrurile minore, situația stă bine la calm, dar acum trebuie să fiu atentă și la lucrurile majore, pare-se.
2. Câte un lucru pe rând (ce zice Simon mai sus). Nu suntem supereroi să oprim toate săgețile deodată, cu un scut. N-avem nici scut, nici nimic. :)) Putem doar să ne luăm ajutoare, sau știm să prioritizăm, și mai ales – să nu pierdem timpul. Au au, ce subiect sensibil e acesta cu procrastinarea, recunoașteți! 😛 Ca să ne ferim de senzația de ”copleșire”, cam asta e – să stingem focurile care ard mai tare, dar pe măsură am terminat cu unul. Altfel, creierul nostru face scurtcircuit și începe panica.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ”îmbrățișarea” unor noi provocări mai dificile, cumva la următorul nivel de responsabilitate de adult, cu care nu eram familiară. Viața nu e liniară, sau cel puțin eu nu îmi doresc ca viața mea să fie liniară, îi dau sens tocmai datorită dinamicii din jur, sau dinamicii pe care vreau să o creez. Uit că în această șerpuire mai sunt piedici și bolovănei.

Mi-am amintit de o scenă din Lord of The Rings când scriam articolul acesta, când Galadriel e aproape să ia inelul puterii, și se transformă un pic într-o mega-elfă malefică, apoi rapid își revine, și spune că ”a trecut testul” (cumva că inelul n-a reușit să o corupă). Cam așa m-am simțit zilele acestea, că am trecut diverse teste, și că, deși vreau totul, bune, și rele, pentru că asta înseamnă să trăiești, nu coperte luminoase și false, mai trebuie să-mi reamintesc că încă cioplesc la devenirea mea ca om-adult-matur-cu suflet de copil. 🙂