Despre decizii – grele

Scriam acum ceva timp despre procesul decizional, decizii, spontane sau gândite, dar revin asupra subiectului dintr-un alt unghi: deciziile grele, pe care nu le vrem a lua, sau vrem, dar ne e teamă să recunoaștem asta, sau de care ne e teamă pentru că afectează alți oameni.

Recent, am trecut printr-o situație asemănătoare, în care am negat inevitabilul. Știam că e o decizie pe care trebuie să o iau, și anume să mă pun pe mine prioritară, chiar cu frica de a dezamăgi. ”Problema” este că mi-a luat mult timp să recunosc treaba asta, și mă enervează! că am ezitat, când știam de la început că va urma.

De ce fuga asta? De ce atâta stres și timp pierdut? Am încercat să mă mint singură că totuși încerc să ”pot”, să continui, deși zău că îmi era atât de clar că NU. Intervalul acesta de timp, de la momentul în care eram conștientă de decizie, și momentul în care lucrurile s-au și întâmplat, în sfârșit, a fost prelungit de mai mulți factori:

  • frica de ”ce cred alții”
  • neacceptarea ”nereușitei”, sau ”eșecului” (tradus: nu sunt Anca-ce-le-poate-pe-toate)
  • amânare – ”Săptămâna viitoare”, ”Data viitoare” și falsa speranță că o să-mi iasă.

Am făcut un desen explicativ pentru ideea asta – în Paint, desigur, dar cred că exprimă foarte bine ce tocmai am descris. Timpul acela dintre punctul A și punctul B este, practic, irosit pe nimicuri, când ar putea fi valorificat în altă direcție. Primul pas, însă, e despre acceptarea, pe de o parte, și curajul de a lua respectiva decizie.

decizii grele timp pierdut stres

Dacă vreți, un alt exemplu aici poate fi ilustrat cu un caz frecvent întâlnit la noi – când trebuie să suferim intervenții medicale, și amânăm. Știm că trebuie să mergem să verificăm dacă suntem bine, sau dimpotrivă, să ne rezolvăm nodulul, dinții, alunițele, chisturile, să facem operația aia odată etc. și nu ne ducem. Ne ia foarte mult timp să acceptăm decizia că TREBUIE să facem asta, și din păcate, când ajungem în punctul B, situația a devenit deja mai gravă. Iar problema asta e una serioasă, dar cu un proces decizional similar.

Așa că … ce e de făcut? Ar trebui să îmi amintesc mai des în asemenea situații de un citat fain care îi aparține lui Carlos Castaneda, care poate v-a și atras să citiți articolul 🙂 :

”In a world where death is the hunter, my friend, there is no time for regrets or doubts. There is only time for decisions.”

E o diferență între a pune ceva pe pauză și timpul de reflecție (poate mai mare) pe care vreau să-l aloc unei analize mai în detaliu a deciziei, și fuga de responsabilitatea momentului în care decizia trebuie luată. Mi-ar plăcea ca drumul acesta de la A la B să fie mai scurt, mai puțin dureros, mai conștient, mai asumat, și ce-o fi pe mai departe, aia e. Și de cele mai multe ori, nu ne gândim la noi fiind pe primul loc, deși așa ar trebui.

Scriu aceste gânduri aici ca un ”note to self”, dar simt cumva că nu sunt singura în asemenea situații. 🙂 Așa că ”note to self” pentru cine are nevoie: să facem rost de o pereche de ouțe și să ne asumăm deciziile mai grele, că altfel pierdem timpul în defavoarea noastră. O săptămână mirobolantă vă doresc. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s