Am ajuns în sfârșit la finalul drumeției prin România, ultimul munte, o zi frumoasă de vară, soare, cu gândurile la vârful Omu, care a și fost primul meu vârf peste 2,500 m. Poate că par copilărești asemenea ”statistici”, ba chiar o nimica toată pentru unii, însă pentru mine contează foarte mult că mi-am depășit capacitățile în ceea ce privește trasee montane, cățărat, curaj. 🙂 Vreau să ofer o perspectivă un pic detaliată asupra traseelor tocmai pentru că și noi ne-am documentat din diverse surse, așa că poate ce scriu eu aici o fi de folos cuiva la un moment dat.
Buuun! Înspre Cabana Omu – Vârful Omu se poate urca urmând diverse trasee, cel mai accesibil fiind cu telecabina înspre Babele, și drept înainte (e un fel de plimbare pe platou, cu puține suișuri-coborâșuri) până la Omu. Evident, noi nu am vrut să urmăm calea cea mai ușoară, ci una mai lungă, nu foarte grea, dar și care să ne facă să depunem oarecare efort.
Așa că traseul pe care l-am ales pornește din Bușteni, de undeva de pe șoseaua principală, lângă un LIDL, facem stânga, respectiv dreapta, și deja pe primii stâlpi de telegraf vedem marcajul cu galben. Urmează un drum drept prin oraș, care apoi dă în diverse zone de camping-uri, și la un moment dat există un indicator la stânga, ce arată intrarea în pădure și urcarea aferentă. Există și semne cu ”Atenție, urși!”, dar noi nu am avut incidente. Prin acest traseu nu ajungem la Gura Diham, cotitura în pădure se face undeva înainte de a ajunge acolo.
Pe traseu trecem prin Poiana Coștilei – asta e o porțiune foarte frumoasă, efectiv ieși din pădure într-o poiană verde și vezi muntele în fața ta, ca mai apoi să intri din nou în pădure (următorul marcaj e pe un copac la dreapta, pe o potecuță mică, deci Poiana nu trebuie parcursă în întregime pentru a continua urcarea). Următorul punct important e Valea Cerbului, o vale stâncoasă, verde, scăldată de soare, pe care dacă o urci, de sus vezi Bușteni undeva mic, în depărtare. 🙂
Urcarea nu e dificilă, însă trebuie să știți că în Bucegi e doar urcare. Dacă în Făgăraș urcarea putea însemna și coborâre, cel puțin pe traseul pe care l-am ales noi în Bucegi, doar am urcat. Pietrele în Bucegi sunt mai alunecoase decât în alte locuri (se și vede, lucesc așa un pic, și îți dai seama că trebuie să ai grijă), dar nu prezintă dificultăți pe vreme ”uscată”.
Încă ceva important de știut: pe drum, o să găsiți multe albii de râu secate, sau umplute cu pietre. Nu prea este apă în Bucegi, așa că dacă vreodată urmați un traseu mai lung pe aici, asigurați-vă că aveți resursele necesare cu voi. Totodată, apa la jumate la Cabana Omu e 8 lei, să țineți cont și de asta. 🙂
După urcarea din Poiana Văii Cerbului, nu mai e mult până la Cabana Omu, dar pare mult – drumul devine mai ușor, șerpuit în S-uri, fără să simți că urci abrupt. Însă după mai bine de 6 ore eu simțeam că nu mai pot, și sincer, pe ultima porțiune mi-a fost foarte greu. Simțeam că nu mai ajung odată, și că o să mă prindă noaptea pe drum, târâindu-mi picioarele, fără apă la dispoziție, și cu o oboseală fizică intensă (atenție, nu febră musculară, că aia trecuse deja după Făgăraș, ci doar oboseală. Să dormiți bine înainte, și să mâncați cum trebuie. 😛 Mie mi-a fost cam rău în acea dimineață… am urcat cu stomacul gol, și senzații de leșin pe alocuri, deși mi-am revenit.) Dar, cum pe munte lucrurile nu sunt mereu ceea ce par, puțin a durat până să dăm ”colțul” urcării și hey, ce să vezi, steagul României, bolovanul de la Cabana Omu, și Cabana!
Mi-a venit să plâng, îmi era cam frig, dar nimic nu mai conta, repetam întruna că ”Nu îmi vine să cred că am ajuns aici”, și că I MADE IT. Eu, Anca Iordăchescu, fată de oraș, fără abilități montane. Priveliștea de sus e fantastică, mai ales la ceasul de aur al serii. Noi ne făcusem rezervare să dormim la Cabana Omu (30 lei de persoană), unde condițiile sunt rudimentare (fără a fi cinică în legătură cu asta). Spun asta pentru că iluminatul se oprește la ora 9 seara, toaleta e undeva afară, într-o baracă de lemn, și reprezintă, de fapt, o gaură în podea, și camera de cazare include vreo 30 de paturi supraetajate, unul lângă altul. Pe mine nu m-a deranjat asta, desigur, dar m-am gândit că-i bine de știut. 🙂 Am dormit un pic ca sardelele, și camera are o sobă în mijloc, e cald mereu, așa că nu prea am avut nevoie de saci de dormit, am avut pături de la cabană.
Reacția mea când am ajuns la Omu: Nu-mi vine să cred, nu-mi vine să cred….
Ce vreau neapărat să vă spun e că m-am trezit undeva la 2 noaptea din 2 motive: motivele firești ale naturii, și motivul mărturiei unui cer impecabil de înstelat. A fost atât de frumos, că aș mai fi stat, dacă nu mi-ar fi fost somn – să vezi Calea Lactee atât de clar, și așa frumoasă … e o amintire prețioasă! 🙂
A doua zi, la coborâre, ne-am format calea cu destinație Babele – Sfinxul – un traseu ușor, repet, o plimbare frumoasă pe platoul Bucegilor. De aici au început și turiștii să se înmulțească, mai ales că în zona cu atracțiile acestea ”mitice” toată lumea își făcea poze cu ele. Păi mna, dacă Sfinxul seamănă cu un Sfinx … Am continuat drumul spre Bușteni pe la cabana Piatra Arsă (după ce se trece de Babele, sunt o grămadă de turiști care urcă de la Piatra Arsă înspre Babele, sunt ca furnicile, se vede clar pe unde-i drumul), și de acolo traseul se continua pe triunghi albastru pe JEPII MARI.
(observați dunga asta ce coboară – mna, așa arată un drum prin Bucegi sus pe platou – destul de lin, nu-i așa? 🙂 )
Atenție – am auzit păreri cum că Jepii Mici ar fi mai ușori. Nu! Deși traseul e un pic mai lung pe Jepii Mari (vreo 3 ore) și sunt câteva porțiuni cu cabluri (dar nu așa periculoase ca în Făgăraș), coborârea e foarte ok pe Jepii Mari, mai ales după ce se trece de porțiunea cu jepi și pietre, și se intră prin pădure. Toată coborârea e o șerpuire în S frumoasă, care nu pune probleme. Pentru cineva care nu se aventurează la dificultăți, eu recomand. Și e și frumos peisajul, drumul în sine! 🙂
Am mai stat o zi în Bușteni să ne odihnim, că ajunsesem după-masa, iar ultima zi (pentru mine), duminică, am plecat înspre București. Pe drum, am oprit la Atra Doftana, pe Valea Doftanei, un loc care ni se părea foarte ”cool”, cel puțin din poze. Prețurile sunt foarte foarte piperate, pare cam sofisticat (cel puțin pentru mine, așa mai din popor) și nu am fost prea impresionați, drept e, … 🙂 Prietenii mei și-au continuat astfel drumul până în Deltă, la mare, iar eu am venit înapoi acasă, că era nevoie de mine la lucru.
Ca și o concluzie mai mică, mie mi-a plăcut prin munții noștri, mă bucur că am fost să descopăr și alte părți ale României, și să călătoresc autentic prin țară. Cumva, mă simțeam așa ”nesi” că tot pe alte meleaguri calc, și la noi nu. Mai avem mult de lucru, zic eu, la capitolul turism și facilități – mai ales că locurile încep să devină aglomerate, și nu se mai poate așa – dar părerea mea e că merită. Bine … asta cât timp nu sunteți genul de persoane care să se plângă din orice prostii, sau care n-au răbdare. 🙂
Îmi pare rău dacă v-am cam plictisit oțără cu așa detalii, darrrr la nevoie, nu știi niciodată pe cine ajută! Așa închei saga munților și lacurilor din luna August, dar o să mai scriu câteva lecții personale ”starters pack” legate de drumeții și excursii, pentru cui i-o va trebui vreodată. Numai bine, dragilor!
ianca 