Continuăm saga muntoasă cu următoarea parte a drumeției prin munți, de data asta cu o vizită la Lacul Sfânta Ana, rezervația naturală Tinovul Mohoș, campingul de-acolo, și mai apoi, urcarea către Munții Făgăraș.
Drumul spre Lacul Sfânta Ana (trecând prin Băile Tușnad) e destul de mediocru, pe alocuri asfaltat, pe alocuri cu pietre cubice, și accesul cu mașina până jos la lac costă vreo 10 sau 20 lei. Noi am lăsat mașina chiar în camping-ul de sus, deoarece urma să punem corturile acolo, și pentru că rezervația naturală Tinovul Mohoș se închidea la ora 6, am luat-o spre dreapta, să nu întârziem (spre stânga se cobora pe drum asfaltat spre lac, drum foarte ok).
La rezervație ne-a așteptat un ghid supersimpatic, un nene de vreo 70 de ani pus pe glume, care ne-a povestit cum în mlaștina asta amenajată, formată într-un crater vulcani, flora s-a îmbogățit de-a lungul timpului cu diverse tipuri de plante. Am văzut astfel merișoare sălbatice, afine, nebunele (halucinogene și laxative, nu-s de mâncat), dar și una din puținele plante carnivore de la noi – Roua Cerului (e abia vizibilă, dar foarte drăguță), precum și arbori pitici, care formează mici pădurici. Tot drumul trebuie pășit pe treptele din lemn amenajate succesiv, altfel, pământul pare ca un burete, și zici că sună gol dedesubt! Teoretic, zona asta cu ochiuri de apă adânci e tot un fel de lac … asemănător lacului Sfânta Ana!
Pe drumul de întoarcere dinspre rezervație am cules sticlă de obsidian de pe jos, o sticlă vulcanică de obicei neagră – o să încerc să-mi fac un inel cu una din aceste pietre. 😛 Am coborât apoi pe drumul asfaltat înspre Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România, format în craterul unui vulcan stins. Ce a fost interesant aici e că am văzut urși! :)) Cum stăteam noi pe mal așa frumos, deodată, pe partea opusă, am văzut o ursoaică și puiul ei plimbându-se nestingheriți, puiul fiind ultrajucăuș. Din câte am înțeles de la localnici, întâlnirile cu urșii sunt uzuale… ceea ce cumva mi se pare un pic trist. Urșii sunt animale sălbatice, nu ar trebui să ajungă confortabili cu oamenii, și nici noi cu ei. În fine, a fost, e drept, foarte simpatic să-i vedem!
Domnul din camping chiar ne spusese că fix cu o seară înainte, a intrat un urs în spațiul îngrădit, din cauză că cineva a lăsat poarta deschisă. Din fericire nu s-a întâmplat nimic, a fost doar o vizită de curtoazie – oricum, e bine de știut că zona de camping e cu gard electrificat – suficient cât să sperie animalele, nu să le rănească, evident. Se poate fac focul în diverse vatre la camping, și noi, evident, am făcut unul, că e mai fain cu foc. 🙂
Ne-am trezit cu noaptea-n cap pe la ora 3:30 dimineața, ca să ajungem bine pe Transfăgărășan, la Lacul Bâlea, ca mai apoi să urcăm înspre vârful Negoiu. A fost prima mea oară când am fost pe Transfăgărășan, mi-a plăcut, perspectiva de sus îți taie respirația, și cu toate că serpentinele sunt frecvente, dacă aveți rău de mașină, condusul prudent e mai mult decât recomandat.
Lacul Bâlea este unul de origine glaciară, la fel ca și alt lac cunoscut din Munții Făgăraș – lacul Capra. Am vrut și noi să ajungem la el, dar … nu prea s-au pupat planurile. Apropo, se poate campa lângă lac – nu e o zonă de camping amenajată, am văzut corturi răsfirate pe ici pe colo.
Acum… urcarea prin Munții Făgăraș. De la lacul Bâlea, în dreapta șoselei, există un marcaj cu bandă albastră ce trebuie urmat – începi, practic, să urci, de la drum în sus (truism, dar așa e). Peisajele sunt într-adevăr superbe, mai ales când e soare afară, și e uscat (pietrele nu sunt ude, nu aluneci etc.) și am putut să remarc o geologie diferită de cea din Ceahlău. Știu că sună un pic a geografie, dar rezistați oțără – Masivul Ceahlău face parte din Carpații Orientali, și prezintă în mare parte roci sedimentare, conglomerate. Spre deosebire de asta, în Făgăraș, predomină rocile metamorfice, denumite și ”șisturi cristaline”. Nu știu cum vă să explic în scris diferențele, dar se observă, mai ales dacă ești atent (iar mie curiozitatea îmi dădea ghes să fac într-una comparații).
Făgărașul mi s-a părut mai greu, mai stâncos, și pentru prima dată în viața mea am fost nevoită să mă cațăr în unele zone, sau să trec prin porțiuni de stânci cu lanțuri! Până la indicatorul care denumește zona ”Șaua Paltinului” a fost ok, și de acolo am schimbat marcajul cu dungă roșie spre Vârful Negoiu. În drum spre Negoiu, respectiv Lacul Călțun unde e un refugiu, și care e fix la poalele urcării spre vârf, am ajuns la Vârful Lăițel, 2,390 m. De-acolo, am zărit pentru câteva secunde vârful Negoiu, pentru că mai apoi s-a acoperit cu ceață, și așa a rămas …
Am ajuns, în fine, la Lacul Călțun, undeva în jurul prânzului. Aici sunt două refugii, unul e mai nou, totul înăuntru e de lemn, și e foarte curat. Încă mă simțeam în puteri (am făcut vreo 4 ore în total), dar vremea bună, în schimb, nu era în puterile ei, și deși în încăpățânarea mea insistam să facem și Negoiul (cică mai erau vreo 3 ore! de urcat), gândul că va ploua și faptul că ne-ar fi prins noaptea la coborâre ne-a convins să nu urmăm această idee nebunească. Și bine am făcut, pentru că în timpul coborârii (apropo, în Făgăraș nu există doar urcare, sau doar coborâre. Urcarea poate fi și coborâre, și viceversa. Important e să … mergi înainte, oricum ar fi.) ne-a prins ploaia.
Nu orice ploaie … o ploaie violentă, cu grindină, de ne bătea zici că am înjurat muntele și domnu’ s-a supărat (bine, ne-au scăpat câteva organe și draci pe-alocuri pe drum, recunoaștem). Era un spectacol aproape apocaliptic, asemănător cumva cu cel din Lord of the Rings (eram noi într-o vale, și tuna și fulgera cu ecou, și vântul șuiera), dar în același timp palpitant. Ploaia s-a oprit la un moment dat, dar noi eram destul de ciuciuleți făcuți, așa că am coborât grăbiți, cum am putut, pe pământul și iarba udă, aproape noroioasă. Traseul de coborâre n-a fost cel de urcare, am luat-o pe alt drum înspre capătul tunelului Transfăgărășan, așa că ultima porțiune am parcurs-o chiar prin tunel.
Am rămas, e drept, cu un gust un pic amar că nu am reușit să urc pe Vârful Negoiu, dar prin câte am îndurat, e ok. Cumva, m-a prins microbul ăsta, și nu vreau să mă las până nu ajung acolo – poate chiar și pe Moldoveanu … știu că traseele sunt grele, dar sunt sigură că dacă o să reușesc, toate fricile mele inutile vor dispărea. Am observat asta prin drumeție, când orice obstacol ți se pare mic pe lângă măreția unui munte, și pe lângă experiența unei urcări grele – pentru un om care nu e deloc abil cu muntele, așa ca mine. Mi-a plăcut mult în Făgăraș, și deși am urcat abia vreo 350 m, a părut o ascensiune fără sfârșit.
(un exemplu de porțiune cu lanțuri, dar asta a fost lejeră)
Cam așa și cu excursia în al doilea masiv muntos în care am ajuns, urmează peripețiile munților Bucegi, și experiența dormitului la cabana Omu. Dar toate acestea, cum zic reporterii, în articolul următor! 🙂
P.S. Dacă aveți întrebări, nu ezitați să le puneți – răspund în măsura în care știu și eu, din perspectiva unui om care a fost acolo, dar care nu e expert, evident. 🙂
ianca 