Despre Dunkirk, filmul

Dacă v-ați săturat de filme cu extratereștri, lupte interplanetare, apocalipse, sau supereroi, atunci mergeți și vedeți Dunkirk. Știți cum e … la filmul lăudat, nu mergi cu așteptări, că nu știi ce dezamăgire îți poate provoca. Așa că, deși am văzut lume lăudând filmul lui Christopher Nolan, am mers curioasă și fără să mă aștept să fiu dată pe spate.

Și totuși am fost. Nu mă pasionează neapărat filmele istorice sau despre războaie, deși le vizionez, pentru că sunt unele bune, dar vreau să zic că Dunkirk e unul din ele. Inspirat dintr-o poveste reală, filmul atinge unul din momentele din Al Doilea Război Mondial în care englezii și francezii (aliați) se războiesc cu naziștii undeva în apropiere de Calais, teritoriu francez, la o aruncătură de băț de malul englez. Englezii urmau a fi evacuați de pe plaja Dunkirk, în timp ce francezii țineau piept asediului din oraș – și de aici adevărul istoric începe să fie distorsionat un pic în film, pentru că deh, film, emoții, se-nțelege.

Așadar, filmul e mult mai palpitant decât realitatea, pentru că apelul către civilii care să vină cu bărcile personale în ajutorul flotei engleze a reprezentat doar o porțiune din operațiunea de salvare – în film părea că englezii au rămas fără vase (așa mi-a dat mie impresia, cel puțin, deși bărcile mici venite în ajutor au fost folosite mai mult pentru a îmbarca soldații în larg în vapoarele mai mari, care nu se puteau apropia de țărm din motive de relief, desigur. Englezii și-au conservat o parte din flotă pentru bătălii viitoare, și asta e drept). De asemenea, eroismul piloților nu e neapărat personificabil cu cel prezentat de Nolan, dar merge la inimă, ce pot să zic – Thomas Hardy. Forțele aeriene britanice au încercat, într-adevăr, să protejeze zona și să doboare avioanele inamice, asta e clar.

Aproape 400,000 de soldați au rămas blocați pe plaja din Dunkirk, forțați să se retragă din cauza atacurilor nemțești, și într-adevăr, peste 300,000 au fost recuperați. Săracii credeau că și-au dezamăgit țara și că sunt o rușine pentru nație, dar nu a fost așa – Churchill, în discursul său din Camera Comunelor a asigurat că a fost un miracol (când ești legat de mâini și picioare ce poți să și faci?), dar a și menționat că războaiele nu se câștigă prin evacuări. Importanța acestui punct culminant în istoria Celui de-al Doilea Război Mondial se presupune a fi dată de faptul că nemții n-au atacat plaja Dunkirk, încercând să elimine soldații blocați acolo – dacă atât de mulți englezi nu ar fi fost cruțați, probabil că Anglia n-ar mai fi avut suficientă resursă umană de război, și pac, cine știe, poate câștiga Germania războiul, iar eu nu v-aș mai fi scris aici. De ce n-a atacat Hitler Dunkirk … nu aș ști să vă spun, e încă un semn de întrebare.

Lăsând la o parte adevărul istoric (despre care puteți citi mai multe aici, că și eu m-am documentat un pic înainte să vă scriu, scuzați, istoria nu e deloc punctul meu forte), mi-a plăcut mult viziunea lui Nolan, și cele 3 perspective folosite: de pe apă, de pe pământ, și din aer. Dialogul e mai puțin relevant în Dunkirk, deoarece acțiunea și emoția personajelor primează. Totul pare foarte realist, zgomotul gloanțelor trase, al exploziilor, al avioanelor care zboară, al bombelor care cad, astfel că introducerea în atmosferă e una reușită. Muzica de Hans Zimmer completează excelent scenele ce te țin cu sufletul la gură, și chiar dacă nu știam că el a compus muzica, în timpul filmului am simțit că trebuie să fie mâna lui. 🙂

Mi-a plăcut intensitatea acțiunii, determinarea personajelor și poveștile prezentate în paralel, fiecare potrivindu-se ca o altă piesă de puzzle la un moment diferit în timp. Apariția lui Harry Styles în film mi s-a părut ca cea a lui – SPOILER – Ed Sheeran în Game of Thrones: surprinzătoare, ciudată, dar atât. În rest, îl mai vedem pe Gilderoy Lockhart din Harry Potter, Rudolf Abel din Bridge of Spies, și Jarvis din Agent Carter așa ca actori importanți. Deși am crezut că o să mă plictisesc un pic, nu s-a întâmplat asta deloc – nici nu aș fi scris despre Dunkirk dacă nu aș fi crezut că merită.

M-am tot gândit dacă am rămas cu o concluzie în urma filmului – și chiar mi-am luat 2 zile să procesez asta. M-am uitat la filme bune făcute de Nolan, de la cele din Batman, la The Prestige, Inception, și Interstellar, toate m-au impresionat și mi s-au părut bine realizate, așa că acum pot să includ liniștită și Dunkirk ca ”altceva” în palmaresul lui. Nu știu dacă ar fi așa un mesaj solid cu care am plecat de la vizionare, și poate că nu toate filmele trebuie să aibă unul. Unele filme sunt menite să te aducă undeva în timp, ori înainte ori înapoi, ca să fii martor și să (re)trăiești anumite clipe ca și când ai fi acolo, la intensitate maximă. Iar Dunkirk e o realizare de succes din punct de vedere cinematografic și al intrigii, care te mai învață ceva despre istoria omenirii. O istorie din care încă repetăm greșeli. 🙂 Sunt curioasă dacă l-ați văzut și dacă v-a plăcut!