Izvorul nesecat al experiențelor mele mundane îmi oferă și azi o inspirație de neprețuit pentru un început de săptămână … neliniștit! Tânără sunt, să mai fiu și neliniștită, nu? 😛 Dilemele mele de azi survolează ca un elicopter deasupra unei benzi mari, fosforescente, pe care scrie: ANTICIPARE. Dragilor, cum facem să NU mai anticipăm? (vă rog să înțelegeți că subtil, întreb la persoana I)
De fiecare dată când ceva cu potențial pentru viitor merge bine, încep să fiu prea optimistă, să anticipez, și, de cele mai multe ori, stric totul, și chiar lucrurile care erau previzibil 1+1=2 că așa o să se întâmple, bam, nu se mai întâmplă. Am impresia că Universul vrea să-mi dea constant palme, și să-mi spună, prin astfel de mesaje ”Hey fetițo, trezește-te, nu mai visa, nu te mai gândi la viitor, lasă lucrurile așa cum sunt, NU MAI ANTICIPA!” și … degeaba.
Colac peste pupăză, nici măcar nu anticipez doar o singură variantă. Anticipez mai multe scenarii posibile, de zici că-s mai ceva ca Steven Spielberg. Și nu vă gândiți că e doar într-un segment al vieții, din contră, oriunde există posibilitate de a ”prezice”, Anca sare de după colț cu o listă ca un evantai. Gândurile-mi vin ca o cascadă, și întrebarea e … cum oprești cascada? 🙂
Cu toate că practic yoga și reflectez des la persoana mea, după cum vedeți nu sunt mereu stăpână pe emoțile mele; și eu trec prin ceea ce se numește ”anxietate” când ceva urmează să fie, și îmi doresc așa mult sau am emoții despre cum o să fie, că încep să derulez filme în cap. Rar s-a întâmplat ca lucrurile să fie exact așa cum mi le-am închipuit, foarte rar. De cele mai multe ori, anticipând, o dau în bară, sau lucrurile se evaporă parcă așa din neant, zici că n-au existat niciodată.
Fericirea, zicea cineva, e invers proporțională cu așteptările noastre în viață – cu cât anticipăm / așteptăm mai mult, cu atât o să fim dezamăgiți de realitate. Eu nu sunt neapărat dezamăgită de realitate, ci efectiv simt că gândindu-mă prea mult la acel CEVA … distrug tot ce ar putea fi, de la un interviu bun, o promovare, o întâlnire, un eveniment, un discurs ținut în public, o viitoare nuntă, sau prospectul cumpărării unui apartament, de exemplu.
Momentele în care e ok să anticipezi sunt în sport, când acolo e de-a dreptul inteligent să reușești să ghicești mișcarea adversarului, sau la lotto … sau pentru meteo. În rest, mi se pare că dăunează sănătății noastre emoționale, și ne pierdem echilibrul. EU îmi pierd echilibrul. M-am tot gândit (evident) cum să fac să-l recapăt. Am apelat la umor, la pariuri distractive, la prieteni, mă folosesc de dans … dar acestea sunt soluții destul de externe, și nu mi se pare că funcționează chiar foarte bine. Doar prin trecerea timpului sau acceptarea anumitor gânduri reușesc, dar dezastrul cel mai mare se petrece de obicei pe loc, acolo, fix înainte să fie, când e intens. Mai am multe de învățat în viața asta. 🙂
Voi cum vă țineți anxietatea în frâu? Chiar sunt curioasă.
ianca 
Si eu ma confrunt cu aceeasi problema. Eu trec si prin situatii in care ajung sa ma cert in capul meu cu oamenii inainte sa se intample. Spre exemplu: am un client care nu respecta ceea ce stabilim la inceput si ajung in punctul in care trebuie sa ii spun ca nu e ok situatia si ca nu putem continua asa. Ii trimit un e-mail si pana imi raspunde la mine in cap se dau tot felul de filme in care se supara pe mine, ma face in fel si chip, etc si in momentul in care primesc raspunsul eu deja ma simt obosita psihic si suparata, chiar daca raspunsul lui e ceva de genul „a, ok, am inteles.”
Si eu incerc sa schimb asta si, ca norocul, am o persoana in viata mea care incearca din rasputeri sa ma ajute sa ma schimb. Nu e deloc usor. Eu zic sa incerci sa gasesti o persoana cu care te simti suficient de comfortabil sa recunosti cand gresesti si sa vorbesti cu persoana asta de fiecare data cand simti ca ai reactionat gresit (chiar si dupa eveniment). Ajuta mult sa iti spuna cineva „heeei…vezi ca iara faci asa”. Persoana asta trebuie sa fie suficient de intelegatoare sa nu se supere pe tine atunci cand o sa „lash out”, pentru ca o sa se intample.. O sa te enerveze ca nu te lasa sa faci cum vrei tu, dar intr-un final incepi sa devii mult mai „aware”.
Cand anticipezi lucrurile bune, hai ca nu e chiar asa rau..Desi si in cazul acela, eu spre exemplu ma deprim foarte tare cand vad ca n-a iesit. Problema mai mare e cu situatiile nasoale, in care daca lasi anxietatea sa-si faca de cap ajungi sa nu mai ai incredere in tine si te lasi calcat/a in picioare.
P.S. Scuza-mi romano-engleza, da’ cateodata efectiv nu-mi vin cuvintele potrivite in romana :))
Hey dear, nimic de iertat pentru rom-gleză :)) Hmmm am așa o persoană, dar mi-e teamă mereu să nu o supraîncarc… cred că trebuie să renegociez un pic termenii :)) Mulțumesc 🙂 Mă bucur că te ajută, dar în același timp … dacă persoana asta n-ar exista, cum ai proceda?
Hmm… Buna intrebare! 🙂 Greu de spus..
Probabil as incerca sa imi conditionez creierul sa raspunda intr-un anume fel. Mai exact, de fiecare data cand simt ca ma iau gandurile mult prea pe dinainte, as incerca sa-mi repet o fraza in cap si sa o relationez cu ceva ce ma calmeaza (sa respir mai adanc, sa beau un ceai, etc). Spre exemplu, o fraza pe care o mai folosesc si acum e „It is what it is” ( referinta e din serialul Sherlock, in caz ca l-ai vazut). Mi se pare suficient de simpla si oarecum ma calmeaza. Important e sa iti alunge anxietatea prin a lua presiunea de pe tine si a realiza ca de fapt nu tu ai controlul.
Un fel de NLP, sa zicem 😀
Hmmm inteleg 😀 Da, mi-a dat un pep talk o prietenă ieri, si tot așa, mi-a spus ceva la ce aș putea să mă gândesc mai des, și anume: ”Si orice se intampla I’ll fucking deal with it like a boss.”
Foarte incurajator! :))))