Bună ziua, dragi cititori! Vreau să dedic acest articol tuturor celor care se simt pierduți atunci când încep ceva nou, atunci când încearcă ceva pentru prima dată, și le vine să fugă, sau, dimpotrivă, își doresc ca măruntaiele pământului să facă și altceva decât să scuipe lavă, și anume să-i înghită, dacă se poate. Vreau să vă spun că totul va fi ok până la urmă, și să nu vă lăsați!
Evident, nu aș scrie aici dacă eu însămi nu aș fi trecut printr-o grămadă de situații în care aș fi preferat să fiu invizibilă, în care mă simțeam proastă, mă întrebam ”Ce caut eu acolo?” sau dacă ”Oare o să ajung vreodată să știu toate lucrurile astea?”. Asemenea exemple le întâlnim la un nou loc de muncă (atunci când trebuie să învățăm procese și concepte noi, să ne integrăm într-un alt mediu colegial etc.), când ni se explică ceva ce nu am mai încercat, în momentele acelea în care ne uităm la alții și ne gândim că noi NICIODATĂ n-o să fim în stare să facem așa ceva, sau când ne mutăm în alt loc, și trebuie să ne obișnuim cu rutele, străzile, mijloacele de transport, orarele, și tot așa.
Vorba aia, dacă aș avea un ban pentru de câte ori am trecut prin asta … cu greu am ajuns să accept (cred că cu ajutorul yoga, mai mult – dar o să vă povestesc despre yoga curând) că eu, față de alții (pentru că în astfel de cazuri, de la comparații pornește totul) sunt doar la începutul procesului, și că e ABSOLUT ÎN REGULĂ să nu înțeleg, să nu știu pașii, să-mi ia timp să dobândesc o abilitate anume. De atâtea dăți m-am simțit nepotrivită, mi-era rușine că NU ȘTIU, că nu pot urmări, că mă încurc, că nu pricep!, că nu țin pasul cu alții mai deștepți ca mine, poate. Cumva, ceva m-a făcut să continui și să îmi iau aceste lecții necesare pentru dezvoltarea mea. Dar nu aș fi realizat aceste lucruri dacă nu aș fi învățat să mă uit înapoi la viața mea, la parcursul pe care l-am avut.
Dar nu despre mine e vorba aici, de fapt. Eu sunt doar un mijloc prin care doresc să strig în gura mare că VA FI BINEEEEE! Deseori, când am persoane noi ori la serviciu, ori la dansuri, ori la yoga, ori în alte locuri pe unde mă mai duc și realizez că am lângă mine și oameni pentru care totul e ”nou”, văd din privirile lor, cât de vulnerabili și mici se simt, sau cât de încurcați. Mi-ar plăcea mult să mă duc la ei și să le spun că e OK, că îi înțeleg, și să aibă încredere în determinarea lor, să nu se sperie, că nimeni nu s-a născut profesionist la ceva. Nu prea îmi iese, e drept … poate e ciudat să mergi la un străin și să presupui cum se simte, ca mai apoi să pari arogant spunându-i să nu-și facă griji.
Tot ce învățăm în viață constant și disciplinat devine un proces automat în cap – ăsta e ”secretul”. Repeți de 1000 de ori și până la urmă, îți iese, iar asta doar pentru că dragul nostru creier categorisește informația ”nouă” (fie ea fizică, sau mentală) și repetată ca un automatism, iar automatismele sunt mult mai ușor de urmat, necesită mai puțin efort, mai puțină concentrare, poate devin chiar o rutină. Deja când știi parola de la computer, nu te mai uiți la taste, nu? 🙂 Unora le ia câteva săptămâni, altora 6 luni, 1 an, sau le ia toată viața. La început poate părea foarte descurajant, dar orice puzzle mare începe cu câteva piese, sau chiar cu marginile, corect? 🙂 Începe de undeva, asta e ideea.
Desigur, există o diferență între ”talent” și ”abilitate dobândită”, dar una nu o face mai puțin valoroasă pe cealaltă. Cu suficient curaj, cu ambiție, și mai ales cu urechea plecată la îmbunătățiri (la ce se numește ”feedback”), orice se poate învăța (serios că dacă n-aș fi trăit asta pe pielea mea, nu aș sta să vă scriu despre asta). Așa că, dacă vă doriți cu adevărat ceva, nu renunțați! Chiar dacă vă simțiți un pic nelalocul vostru, amintiți-vă de alte clipe în viața voastră când ați crezut că n-o să puteți vreodată să faceți ceva, și ați reușit! Așa e și acum, și așa va fi de fiecare dată când o să încercăm ceva nou, neconex cu alte lucruri pe care deja le știm. Mi-ar plăcea să vă întind o mână virtuală și vă transmit, cu muuuult drag, să aveți încredere în voi și să aveți răbdare. Creierul nostru lucrează dacă și noi lucrăm! 😀
ianca 
2 comentarii