Despre ”Nu” și ”Nu încă”

Când eram eu mai tânără așa și mai prostuță (nu că acum n-aș fi, dar în alt fel), scriam despre ”Nu-urile” din viața mea de atunci (și ce ton agresiv aveam!). Realizez, evident, că unele percepții s-au schimbat de acum 6 ani, și mă semi-amuz de încăpățânarea mea. Știu că în respectivul articol discutam mult de principii, dar sigur erau și alte lucruri pe care nu le-am inclus, și pe care azi nu le-aș mai refuza.

Nu știu dacă asta ține de caracter, de vârstă, evoluție, schimbarea gândirii … probabil că de toate, dar e reconfortant să găsești că unele lucruri de bază nu au fluctuat prea mult de-a lungul timpului, și că altele s-au alterat. Cea mai mare satisfacție, în acest context, cred că mi-e provocată de ce s-a schimbat – și nici nu i-aș zice așa, ci eventual ”înmuiat”. M-am făcut mai bună față de mine, și față de lume! 🙂

Mi se pare că eram foarte rigidă în gândire, deși știu că mă credeam deschisă la minte. Se pare că tot îl aveam pe ”Nu” în brațe, cu toate că și acum îl mai am, dar tind să cred că e mai mult vorba despre prioritizare în ultima vreme, și nu neapărat îndârjire irațională. Îmi dau seama că e stupid să crezi că ce gândești la 18 ani te va defini pe viață. 🙂 Și asta pentru că, așa cum bine zice poza de mai sus, viața nu se oprește din derulare – noi tot trecem prin experiențe, întâlnim oameni, viața, ca apa, sapă prin noi și ne erodează, ne șlefuiește progresiv. Da, poți trece ca gâsca pe apă, sau poți trece mai profund prin toate întâmplările. Mie mi s-a întâmplat partea a doua, deși am doza mea de superficialitate, încerc pe cât posibil să fiu ancorată în cine sunt, cum sunt, în continuă descoperire și creștere ca om.

Așa că vreau să-mi permit să îmi schimb perspectivele, să fiu flexibilă, să mă răzgândesc, fără să fiu pironită, țeapănă, în ”Nu”. E o lecție utilă pe care mi-o asum, în loc de ”Nu”, să spun ”Nu încă”, sau ”O să reflectez la asta”, și să fiu mai deschisă, fără a-mi impune singură limită. Asta nu înseamnă că o să zic ”Da” la orice, ci doar că o să chibzuiesc mai bine data viitoare. Ca să nu mă întorc peste alți 6 ani și să îmi dau cu tifla-n cap. Tonul acesta mai blând îmi pare mai potrivit. Ce ziceți, vi s-a întâmplat să vă amintiți, sau, mai rău, să aveți dovada (așa cum o am eu!) ce trilu lilu în gândire erați cândva? Cum v-a făcut asta să vă simțiți? (sunt și eu curioasă de proces)