Despre ancore

Dragilor, evident că nu vreau să vă plictisesc scriind despre lucruri pescărești, dar tot un fel de ancore sunt și cele despre care vreau să vă povestesc un pic: ancorele spirituale, adică speranțele. Chiar ieri am citit la cineva expresia asta cum că ”speranța ancorează sufletul”, și prima tendință a mea a fost să reacționez cu un ”awww, da, așa e”.

Întotdeauna e speranța zilei de mâine, speranța de mai bine, speranța revederii, speranța reușitei, speranța unei descoperiri, lucruri care ne ancorează emoțiile în suspans sau persistență, dându-ne abilitatea de a continua. Mi se pare că speranța, în asemenea cazuri, și mai ales când ne e greu, sau suntem aproape de ceea ce ne dorim, e lumina de la capătul tunelului, sentimentul care te ajută să mergi până la capăt. Un fel de punte între acțiune și dorință, sau obiectiv.

Până aici, totul drăguț. Problema e când vrei să pornești vasul și nu poți că e prea grea ancora, nu o mai poți scoate așa ușor din adâncuri. Aici, speranța devine o povară, o deșertăciune, o iluzie, un mecanism făcut să te țină locului într-un vis care nu se va îndeplini niciodată. Ancora în sine nu e grea de la început, dar, ca un mic monstru ce e, se hrănește cu imaginația noastră și cu dorințele cele mai ascunse. Așa că devine masivă, din fier forjat, și atârnă greu.

Pe timp de vreme rea, e ok să ai ancora înfiptă bine, îți oferă stabilitate și protecție, dar când e senin, și trebuie să o iei înainte și speranța nocivă e prea ancorată în noi… e clar că nu va fi ușor de continuat drumul. Vasul trebuie să fie ușor, să meargă lin mai departe, să nu-l țină ”bagajele” înapoi. Știu că parcă doar în dodii și metafore vorbesc, dar ideea e că uneori sunt lucruri pentru care să sperăm ne face doar rău – punctul ăla extrem când speranța nu e bună, și trebuie dizolvată. Nici măcar îngropată, că asta înseamnă că va fi acolo în continuare, dar ascunsă. 🙂 Nu știu ce dizolvă fierul forjat, dar spiritual, măcar, e recunoașterea că ai ajuns într-o fundătură. Mi se pare interesant de observat…

Ce ți-e și cu speranțele astea … bune și nebune :). Cum necum, parcă fiecare lucru pe lume are perechea lui, în contrast, că nu merge altfel. Și avem nevoie de speranță, că fără ea nu putem în viață, cumva coroborată cu tinderea spre ceva – doar că depinde de care ”speranță”. Nu m-aș fi gândit niciodată la negativitatea asta a speranței, care deseori pur și simplu ne trage înapoi când nu e cazul, când chiar nu avem nevoie de ea. Fix atunci se trezește ea să fie mai tare! Și atunci e … care pe care. Mi s-a părut o perspectivă diferită care mi-a trezit gânduri noi, și mi-am dat seama și că există o diferență între a vrea să renunți la speranțe deșarte, și momentul în care ești pregătit să faci asta. Când în sfârșit ancora grea și inutilă părăsește vasul. Pentru o altă dată când revine în altă formă, evident, pentru că așa-i viața, draga de ea. 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s