‘I was here’

Pe vremea când eram ONG-istă, neplătită de Soros, din păcate (scuzați, nu m-am putut abține 🙂 ), îmi plăcea tare mult să închei unele sesiuni, training-uri, prezentări etc. cu un video ce mie mi se părea motivațional – Beyonce – I was here, în care artista cântă cu ocazia Zilei Mondiale a Umanitarismului (World Humanitarian Day), un videoclip foarte frumos realizat, de altfel, cu o melodie pe măsură.

Foloseam finalul acesta pentru că voiam ca oamenii să se gândească la impactul lor, la ce lasă în urmă, la cum decid să contribuie în această lume – un mesaj menit să inspire, să îndemne la acțiune, și nu la nepăsare, somnolență etc. Un fel de ”oricare-ar fi pasiunea ta, urmează-ți-o și fă bine în jurul tău” (și, dacă se poate, alături de noi în organizație). Regândindu-mă recent la rolul nostru, al oamenilor, în viața asta, și ”what we make of it”, am și dat peste o vorbă a filozofului Alan Watts, care zice că simplul scop al vieții e să trăim, dar cumva noi ne încăpățânăm să dovedim ceva mai mare decât noi înșine, ceva grandios.

“The meaning of life is just to be alive. It is so plain and so obvious and so simple. And yet, everybody rushes around in a great panic as if it were necessary to achieve something beyond themselves.” ― Alan W. Watts

Din păcate, oamenii nu se mulțumesc doar cu asta – a trăi, hah, ce nesemnificativ – ei vor cumva să își afirme că în viață, au contat – iar unii au complexul superiorității că ar conta mai mult decât alții, și ceilalți al inferiorității – că ei nu contează oricum, și poate cei din mijloc care știu că poate contează, dar la scară mică. Cumva, văd necesară o punte între cele două aspecte – pentru că lumea n-ar fi ajuns aici dacă unii n-ar fi simțit să contribuie ”mai mult” decât doar a respira oxigen pe planetă, dar în același timp, avem nevoie de povestea unui scop, a unei identități, pentru că altfel, dacă nimic nu contează la scară largă, de ce suntem aici? Existența noastră ar fi redusă la goliciune, și de aceea mulți oameni sunt, din nefericire, depresivi azi – nu-și găsesc rostul, scopul, locul. Bine, bine, trăim, dar … de ce?

you-matter

Îmi permit să spun că în marea schemă a lucrurilor nu prea contăm pentru că, dacă ar fi să ne închipuim timpul ca o linie, o funie – umanitatea ar reprezenta un punct, un fir de ață din întreaga împletitură infinită. Așa că dacă toată istoria omului este infimă, ce loc are existența noastră personală de, în medie, 50-60 de ani, în treaba asta? Un loc și mai mic, minuscul, microscopic mărit de 100000 de ori.

Dar are un loc, un loc atomic, însă hey – lumea-i compusă din atomi, că fără ei (și componentele lor) nu prea ar exista nimic… Așa că poate nu toți ne vom scrie numele în nisipul timpului (deși cuvântul nisip e greșit folosit în cântec, că deh, suflă vântul, suflă nisipul), și nimeni n-o să-și amintească de noi în 100 de ani, sau în 500, dar cumva, ce facem azi, acum, trebuie să fie important într-un fel sau altul – vedeți mai jos. 🙂

16508548_1616329868384051_2292263242277367673_n

Nu ne gândim deseori la gesturile mici prin care aducem soare sau ploi în viața celor din jur – dacă ăsta nu-i impact, nu știu ce e, chit că e de moment (râzi la o glumă), sau pe termen mai lung (înveți pe cineva să citească). Chiar văzusem un film foarte simpatic, A dog’s purpose, cu un cățel ce-și căuta și el … scopul. Iar la final ajunge la concluzia ”Be here now”. Cam ce zicea Alan Watts, dar mai drăguț – cumva că dacă tot ești aici, și n-ai ales să fii aici, dar meh, ce să faci, măcar să profiți câți poți de darul vieții (asta dacă nu ne gândim printr-o prismă deterministă, în care nu avem liber arbitru și totul e dictat de un destin scris).

Și filmul, dar și recentele proteste din stradă m-au făcut să reflectez un pic la chestiunea asta cu misiunea personală – am impresia că mulți oameni au ieșit în stradă și pentru ca, subconștient, să-și reîntărească ideea că ”EU contez, că eu contribui la ceva, indiferent că numele meu va fi uitat”, e o nevoie egoistă ce se cere a fi împlinită. Dar acum, aici, +1-ul meu face diferența. Iar asta nu e un lucru rău, nu mă înțelegeți greșit, doar … este (”it is what it is”) – și tocmai pentru că e inconștientă, e mai subtilă, greu de depistat. 🙂 La fel cum probabil și eu încerc prin acest blog să contez, ce scriu aici să însemne ceva pentru cineva, să știu că am ajutat pe cineva, sau am împărtășit ceva valoros, o perspectivă, o măslină, ceva. Și ne căutăm sensurile în mai multe părți, astfel încât dacă se taie craca unuia, să nu fie sfârșitul lumii pentru noi, să ne putem ”reveni” și ocupa cu altele.

Cred că și dacă ar exista o Divinitate care să despartă norii ca și când ar deschide un geam, și să ne spună ”Alo, fraierilor, nu vă mai chinuiți, v-am programat creierele în așa fel încât tot ce faceți e predeterminat.”, noi tot ne-am chinui, că pur și simplu nu știm să existăm altfel. Poate mi-a plăcut prea mult serialul Westworld, hmm… Naiba știe care-s legile lumii ăsteia (în afară de legile fizicii), dar aș zice că la afirmația ”I was here”, eu personal doresc să adaug și ”I was happy”. Dacă tot exist, să încerc nu doar să fac bine în jur, dar și să mă bucur autentic de existența asta periferică și, probabil, mediocră. Cu asta să rămân, măcar.

 

 

Anunțuri

2 comentarii

  1. A picat la fix articolul tau. Chiar povesteam aseara cu fetele (Alexandra si Ioana de pe Booktalks) ca am citit o carte despre Comunicarea Non-Violenta si Rosenberg, autorul ei a lucrat in numeroase comunitati diverse, in special in zone de conflict. Si de fiecare data ii punea pe oameni sa se gandeasca daca au facut pe cineva sa zambeasca in ziua respectiva. Si apoi sa constientizeze cum s-au simtit cand au vazut ca pot face pe cineva fericit. Toti cei intrebati incep sa zambeasca si sa se destinda. Apoi i=a intrebat daca exista un alt sentiment pe care l-au trait si care poate fi comparat cu acela de a face pe cineva fericit. Si chiar si cei care aveau bani au spus ca nici achizitia de bunuri, nici obtinerea unui job mai bun nu le-a dat o astfel de senzatie de implinire. Mie mi se pare ca despre asta e vorba. Nu simt nevoia sa las un nume in istorie, sa descopar ceva incredibil sau sa salvez lumea. E suficient sa fiu in armonie cu ceea ce sunt si sa-i ajut si pe cei din jurul meu sa se bucure de viata. Nu vad nevoia unui alt scop.

    1. Frumos experiment 🙂 Da, probabil ca nu exista alt sentiment de implinire cand vezi ca faci pe cineva fericit – direct, desi eu ma gandesc (nu stiu cat de diversificate au fost grupurile tinta) ca e posibil ca unii oameni care lupta sa zicem, in mod ipotetic, pentru abolirea sclaviei, vindecarea cancerului etc. sa gaseasca acelasi sentiment de „fulfillment”, care e o manifestare indirecta a „a face pe cineva fericit”. Nu am stat niciodata sa acord o „nota” sentimentului de implinire cand am realizat anumite lucruri, dar acum ca ma gandesc, poate ca dand un sfat bun unui om la un moment dat si ajutandu-l si facandu-l mai fericit cu viata sa ar primi o nota mai mare decat ca am plantat 10 copaci. Insa cumva pentru mine asta nu e de ajuns. Eu vreau sa fac ceva sa ramana cumva, nu stiu exact cum si ce, ceva practic, sa fac eco-turism in Romania, sau sa scriu o carte, sau nu stiu, ceva, sa plantez o padure etc. (iar asta intra in categoria in care nu urmaresti bani, ci ceva mai presus de-atat, zic eu) N-o sa fiu persoana care o sa scrie programul cu care ajungem pe Marte, dar nah ma multumesc si cu mai putin de atat. :)) Cred ca fiecare e calibrat cu ce face sens pentru ei, indiferent ca pare (cuvant cheie) un sens mai „mic” sau „mai mare”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s