Cu intenție

Azi voiam să scriu un pic despre intenție, și cât de greu (dar nu neapărat de nereușit) mi se pare să practic asta zilnic: să fac toate lucrurile cu intenție. Știți că e vorba aceea cum că ”nu ascultăm cu intenția de a înțelege, ci cu intenția de a răspunde”, adică nu ascultăm cu intenție deloc. (listening with intention) Din punctul meu de vedere, a face lucrurile cu intenție e greu pentru că necesită foarte multă energie și focus/atenție/răbdare, adică ceva ce nu prea suntem obișnuiți să facem, atât din motive personale (uneori nu vrem), cât și tehnice: să fii ”aware” (intenționat) în fiecare moment al zilei necesită atât de multă energie încât devine obositor să fii atent la detalii și să reușești să fii prezent fără să te lași întrerupt. Așa că preferăm ”the shortcuts”, procesele automatizate, care ne permit să facem mai multe lucruri și să fim, poate, productivi, cu prețul profunzimii, însă.

Gândiți-vă numai: te pui să citești, ești distras de telefon, vorbești cu cineva, te uiți la ceas, dansezi cu cineva, dar visezi la cai verzi pe pereți, orice scăpărare mică ne îndepărtează atenția de la obiectul (sau chiar persoana) căruia pretindem că suntem dedicați. (și eu trec prin asta, e ok) Duminică am gătit ceva mâncare deosebită (eu nu prea gătesc în general, dar mai fac excepții când am chef), și chiar am simțit că am gătit ”cu intenție”, mi-am propus asta, de fapt: am pus suflet în mâncare, ca să zic așa, și drag, și doar pentru asta mi-am oferit câteva ore ca să pregătesc totul să fie bine, de la cumpărat brânza care trebuia, la ultima picătură de sos. Mama mea mai zice câteodată că după atâția zeci de ani de gătit, nu mai are nici un zvâc să facă prânzul, și noi îi zicem că e ok, și ori gătim noi, ori mâncam ceva semi-preparat. Și o înțeleg – devine o rutină care nu mai oferă aceeași plăcere. Gândindu-mă la mine, nu cred că aș putea să ”gătesc cu intenție” de fiecare dată, nu aș mai avea energie să fac mare lucru după, m-ar epuiza mai mult ”mental”, decât fizic.

Din păcate, energia zilnică ne e limitată, nu e întotdeauna ”regenerabilă”, și de asta spun că să facem totul cu intenție deși e ideal, e foarte solicitant. Asta e, chiar nu ne putem dedica 100% tuturor lucrurilor, cel puțin cu configurația umană de acum. (parcă văd că o să citesc articolul acesta peste 20 de ani și o să fie totul altfel) Totuși, asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm îngrădiți de această limitare.

O altă observație pe care vreau să o fac e legată de diferența dintre scopul final al ”intenției”, și procesul intențional în sine. Esența lucrurilor făcute cu intenție, zic eu, așa, cu jumătate de gură, stă în bucuria procesului. Atenția acordată unei cărți într-o anumită clipă, și doar cărții, sau dansului, să zicem, să fii ”în moment”, fără să aștepți neapărat finalitatea. Acel ”build-up” care se construiește în proces – acolo stă miezul. Când suntem cu diverse persoane, prieteni, iubiți, familie – cel mai frumos e să fii întreg acolo în discuție, chiar să asculți cu intenție (revin la ideea asta), să nu fie o chestie doar superficială, să renunți la egoism. Eu acolo vreau să-mi canalizez cel mai mult energia asta. Să-mi ciulesc nu doar urechile ”exterioare” prin care intră sunetul, ci toată ființa mea pe care o pot stăpâni.

Citeam undeva că reversul lucrurilor făcute cu intenție (și deci, cu cât mai mult control asupra lor) este că ne slăbește abilitatea de a ”let go”, și de a fi fluizi. Eu zic că tot în proces stă treaba asta, și poți să ”let go” dacă faci lucrurile cu intenție cât ești în mijlocul lucrurilor, asta pentru că nu aștepți nimic în schimb neapărat, ci doar te bucuri de prezent, de persoana care îți vorbește, de procesarea a ce îți spune sau nu-și spune, de rândurile citite, muzica ascultată și fiecare vers din nu știu care melodie. 🙂

Acestea sunt momente rare, prețioase, și dacă am putea să le facem cât mai des, ar fi super. Să fii total ”into it”. Nu-i frumos? Mie mi se pare superb, și aș vrea să dezvolt la mine abilitatea asta, în special la ascultat oameni. (mă simt prost uneori când îmi dau seama că îmi fuge privirea când cineva îmi vorbește, pentru că nu sunt foarte atentă, dar și mai prost când văd că interlocutorul meu nu are nici un interes să audă ce am eu de spus)

Iar am scris un combinatozaur de romgleză, dar mi se părea un subiect prea important ca să nu-l expun aici pe blog. Vouă cum vă iese treaba asta? 🙂

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s