La mulți ani … mie

Azi e o zi frumoasă în Timișoara, și mă bucur că pot să respir proaspeții 25 de ani într-un decor tomnatic colorat. Ei da, bine, iată că împlinesc 25 de ani … și vreau să-i pun în uz cât mai bine. Să-i folosesc cât mai chibzuit ca să pot sărbători viața, cu poftă, așa cum o fi ea.

Mă uitam pe blog să văd când am mai scris despre ziua mea, și prima postare e din 2009, când am început, de fapt, să scriu. Este … o postare specială, abia îmi vine să mă recunosc în scrisul acela. :)) Hey, măcar melodia-i faină! Și cam atât, aparent în rest nu am făcut vreo referință specială, deși blogul acesta mi-e foarte util pentru păstrarea unor amintiri, e ca o cutie de bijuterii. Aproape să atingi gândurile pe care le aveai, ca om, acum câțiva ani de zile … de neprețuit.

dsc_2049-1

Fotografia asta nu e nouă, e din 2013, de fapt, tot în apropiere de ziua mea, dar e una din fotografiile mele preferate, pentru că e neașteptată – e făcută dintr-un tren, iar eu tocmai făceam cu mâna celui care m-a fotografiat. E ”raw” așa, la 5 dimineața… nu știu, îmi place mult 🙂

De la 25 de ani, viața se vede încă într-un mod luminos – încă nu mi-am pierdut toate speranțele în omenire. 😛 Constant descopăr lucruri noi, sau vechi, dar într-o lumină nouă, și dacă tot pomenesc de lumină, au fost 25 de ani și întunecați, și fericiți, și grei, și ușori ca acul de gămălie, și dulci, și amari. Și nu mă aștept să fie altcumva de-acum încolo: dar mă aștept ca atitudinea mea să fie altfel.

Eu iubesc viața, și îmi place să trăiesc (nu prea aș putea spune că îmi place să mor, oricum, nu?), și să îmi observ modelarea în timp. Să văd cum am fost ieri, cum sunt azi, și să contruiesc pe mâine. Vreau să devin fluidă la schimbări, să nu rămân ancorată în idei sau principii care nu mai fac sens, să am libertatea de a mă schimba. Dar de a rămâne tot eu, cumva. Nu știu dacă are logică acum, dar un lucru să știți: nu sunt bipolară. :))

Deci ce îmi doresc eu mie? Să nu iau viața așa în serios, dar să o iau în serios când e cazul – și asta doar pentru că uneori, lucrurile chiar nu par că au sens, dar noi cumva ne agățăm de un sens ce îl dăm, artificial, tot noi. Și dacă ne agățăm prea tare, ne rănește. Și de aceea vreau să nu ascund copilul din mine, sau femeia feroce, și să călătoresc, să văd lumea, și să îmi fie frică atunci când pășesc în zona de disconfort, să râd, și să iubesc până la cer și înapoi, și să fiu mai bună cu oamenii decât sunt acum.

Și, maximul deziderat: să scriu. Să scriu cu vâltoare, susurător, aprig, plin de viață, ca un șuvoi învolburat ce se dăruiește lumii. 25 till I die! 😛

Cu recunoștință pentru tot ce a fost și o să fie, și cu umilință,

ianca 🙂

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s