Despre frică și alte cele

Ziua bună, dragi cititori și răscititori, sper că ați avut un weekend fain, că eu am avut! Nu că altele n-au fost faine, dar așteptam escapada asta mică despre care vreau să vă povestesc un pic. În urma unui eveniment pentru biciclete organizat de Verde pentru biciclete, Timișoara, am câștigat 4 voucher-e la Arsenal Park, la săritură PowerFan și o tură cu tiroliana. Ne-am mobilizat cu un grup de prietene și am fost weekend-ul acesta să îndeplinim câștigul. 😛

20161029_125751

Cum nu am mai fost niciodată la Arsenal Park, mi s-a părut WOW, și ca spațiu, și ca exponate militare – tăt felul de avioane, tancuri, lansatoare de rachete, costume militare, case-tanc, toate amenajate într-un loc verde, cu pădure și surcele. Eu am stat în camera TAB (transportor autoblindat, parcă), ce avea partea cu patul efectiv într-un tanc redecorat, și alte două fete au stat într-o casă ofițer – deși e friguț pe vremea asta, înăuntru era foarte cald, aveam băi, tot ce ne trebuia, deci la partea logistică – n-am ce comenta. A doua zi de dimineață după înviorare, ne-am dus la activități.

20161029_131325

20161029_095954

Power Fan Jump presupune un fel de căzătură pe verticală, în gol, de la 30 de m, în timp ce ești legat de o frânghie și alte echipamente, iar tiroliana, cred că știți – alunecarea pe un cablu dintr-o parte mai înaltă înspre una mai joasă, tot cu echipamentul aferent. Sincer sincer, cel mai sincer, la Power Fan Jump mi-a fost un pic frică – eram acolo sus, pe platformă, și încercam să-l conving pe instructor că mie mi-e frică, iar el încerca să mă convingă că totul e în siguranță, că nu durează nici 20 de secunde, și că cineva jos oricum mă va prinde. Că trebuie doar să pășesc în GOL. SĂ PĂȘESC ÎN GOL. De la 30 de m. Mă rog, nu am negociat prea mult, nu știu ce-a fost în capul meu, I just did it, m-am ținut strâns de frânghie și am închis ochii. Am țipat, bineînțeles, dar în scurt timp, cel mai scurt, am fost jos și gata. Ca o înțepătură de ac. Dup-aia normal că am mai vrut. :)) După război, mulți viteji se arată, nu?

Cu tiroliana însă, a fost o poveste diferită – pentru că mă mai dădusem înainte, în alte contexte, pe distanțe mai scurte, desigur, dar am avut un atac de panică nemaipomenit aici, și nu am mers din prima, a trebuit să mă deconecteze de la coardă. Ceva se petrecea în capul meu de îmi alimenta frica, gândindu-mă numai că o să fac eu ceva și n-o să-mi iasă treaba și ori pun mâna pe cablu, ori nu țin cum trebuie etc. Cumva, mă sabotam singură. Fetele mă încurajau întruna, iar eu ioc. Totuși, după câteva minute, m-am înhămat iar, și parcă din nou am avut o pornire de ”eu nu pot să fac asta”, dar m-a ajutat instructorul mai mult de data asta – mi-a pus piciorul proptă la marginea platformei ca să nu alunec prea devreme până apuc să mă țin, și gata am închis ochii, am strigat ”Găini” și mi-am dat drumul. Și weeeeeee huuuuuuu zborule, măi dorule! Nu pricepeam cine a fost acolo sus pe platformă cu reacția aceea.

20161029_104500

Apoi am mai cugetat la acest fapt și am ajuns la articolul acesta. Eu am fost și sunt o fricoasă. Nu mi-e frică de o grămadă de lucruri, cum ar fi să vorbesc în public, să îmi schimb cariera dacă e cazul, să mă mut, să călătoresc cu avionul etc. dar mă înspăimântă teribil altele, unele ridicole, precum gândacii (asta e, dragilor), sau altele mai serioase, cum ar fi problemele medicale, dentiștii, lucrurile un pic extreme sau noi (unele sunt combinate cu ”mi-e rușine”, în primă fază). Și cu toate că frica este un mecanism bun de autoapărare câteodată, pe de altă parte reprezintă un blocaj grozav în diverse situații, când nu te ajută deloc, dar deloc, să intri în panică. Așa că, firește, m-am întrebat ce s-a întâmplat acolo sus pe platformă și cum de la mult entuziasm pe parcurs, ajunsă în fața faptului împlinit, am clacat.

Un răspuns ce mi-l dau este: lipsa de antrenament. Și nu antrenament fizic, ci obișnuința actelor ieșite din comun, sau din zona de … confortCred că a ieși constant din zona de confort poate deveni o reală abilitate în timp – una la care râvnesc. Nu mi se pare suficient ca, din când în când, să faci ceva neașteptat, odată la un an, doi, pentru că ”mușchiul” disconfortului mental nu e disciplinat bine. Așa că acceptarea a diverse provocări ”inconfortabile” poate modela atitudinea noastră la a le întâmpina, și reacția, cu siguranță, în momentele cheie de gestionare a unei potențiale frici. Faza cu ochii închiși merge bine, zic eu, dar nu mi se pare sustenabilă, pe termen lung.

20161029_112702

Căpcăunul ce trebuie învins e acolo, în cap, și nu poate dispărea de tot niciodată, căci el există simultan cu noi, dar poate deveni în schimb mai mic și mai nesemnificativ. Rețeta pe care am găsit-o eu, cu această ocazie, de a domoli bestia (frica), e să ies cât de des pot din zona de confort în diverse situații atât sociale, cât și aventuroase – nivelele între ele diferă, și cred că trebuie exersate mai multe categorii de frici, nu cred că ajunge să acoperi doar o parte (spre exemplu să învingi toate fricile legate de networking, vânzări, vorbit în public etc. și să îți fie frică totuși să te dai pe tiroliană). Cu cât paleta de frici e mai largă, cu atât răspunsurile noastre pot fi mai bine întipărite în memoria creierului. Adică să ”intri în zona de disconfort” intenționat, deliberat. Ca și când programezi un calculator – cam așa e și cu fricile care ne însoțesc ca niște umbre peste tot, mereu. Eu zic să facem lumină, ce mama naibii! Cel puțin pentru mine, asta vreau.

Cât despre restul de weekend, după activități am mers la Aqualand tot la Arsenal, am stat în jacuzii, la saună, și ne-am dat cu colacul pe tobogane de apă. Apoi am ajuns la Paula acasă la Brad, unde am petrecut o noapte și juma de zi, dormind ca puii, mâncând mâncare bună, de la ”mama acasă”, cu tăieței de casă, sarmale cu smântână de la vacă, prăjitură cu prune din livadă, ouă moi portocalii curgânde, și gemuri lucioase și însiropate de vișine. Un festin, ce să mai. Am vizitat și Muzeul Aurului din Brad, dacă aveți vreodată ocazia să megeți, faceți-o, și am trecut și pe la o mânăstire din apropiere foarte drăguț amenajată, cu grădini verzi și flori colorate. Toate acestea petrecându-se pe un fundal de toamnă aurie, în care dealurile zici că și-au pus scaieți arămii pe spinare, și vântul rece mângâia ascuțit obraji roșii. 🙂

20161030_163657

20161030_150524

Anunțuri

4 comentarii

  1. Cu tiroliana și eu am blocaje uneori. Chiar mai mari decât am avut înainte de a-mi lua zborul cu parapanta, ceea ce n-are sens, cred eu. Dau vina pe situația aia de a-ți da drumul în gol (let yourself go), e o renunțare bruscă la control, o abandonare. Și trebuie să faci pasul ăla, unul singur, dar tare greu câteodată :)) De exemplu, pe tiroliane care îmi permit să fac mai mulți pași și ajung în aer treptat cumva (pășești în pantă), nu am nici o problemă. Doar acolo unde e vorba de un pas în gol și acel unic moment de renunțare. Pff 🙂

    Îmi place ideea cu ieșitul din zona de confort ca o abilitate 😀

    1. Exact, exact, dacă e să o iei treptat, e ok, dar dacă e brusc, acel pas în gol… wow. Știi uneori cum visăm (cel puțin mie mi se întâmplă) că parcă am călca în gol și ne zvâcnește piciorul și subit ne trezim? E ca un zvâc așa, dar poate e conectată frica asta cumva… Interesantă treabă oricum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s