Despre oameni și câini

Înaintez ca la eșafod cu mărturia că sunt o incultă din multe puncte de vedere, dar un aspect la care chiar stau foarte prost este cultura cinematografică românească. Recunosc că filmele mioritice nu m-au atras niciodată prea mult, sau mi s-au părut plictisitoare, sau aveam eu alte gusturi – cine știe, mă săturasem de izul comunist care ieșea mizer din unele. Dintr-un imbold de a susține filmul românesc, precum și pentru a cârpi unele lacune, plus curiozitatea, sigur, stârnită de promovarea acestor filme… o să mai citiți de la mine legat de acest subiect. 🙂 Așa că dacă am nimerit spontan la Selfie 69 în loc de filmul Câini, iată că în sfârșit am ajuns să-l văd, și voiam să vă scriu despre el pentru că mi-a plăcut.

caini-866816l-1600x1200-n-c0284fe4

M-a acaparat înainte, e drept, cu trailer-ul, posterul interesant, și premiul FIPRESCI la secțiunea Un Certain Regard, de la Cannes, dar Câini, regizat de Bogdan Mirică, a fost suficient de bun încât să mă țină curioasă (rețineți că descind dintr-o postură amatoricească, de om simplu). Povestea este una omogenă, și relativ scurtă: Roman (Dragoș Bucur), moștenește aproximativ 500 de hectare de pământ de pe urma bunicului său, și vine să le ia în primire ca să le vândă. Doar că terenurile sunt la granița cu Ucraina, sunt întinse, pustii, și dau prilejul unor lucruri stranii să se întâmple. Aș vrea să spun că personajele însuflețite de niște actori excelenți reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale filmului, dar și tema aleasă este la fel de deosebită, și tipic românească.

Laitmotivul filmului îl constituie câinii, animați sub diverse metafore, de la cățeaua casei bunicului, numită, ironic, Poliția (”ssss, Poliția, treci acasă, fetițo!”), la asemănarea loialității oamenilor cu a câinilor. Alte elemente pe care sinceră să fiu mi le-am amintit din liceu, din diverse nuvele românești gri, cu temă rurală, cu oameni care iubesc pământul, sau au suflete înnegurate, au fost cele legate de (ne)dreptatea pe care și-o face omul sau frăția românului cu ”codrul” (în acest caz, câmpia/natura în sine). Gheorghe Visu și Vlad Ivanov fac o treabă grozavă în reliefarea acestor trăiri, a meritat să văd filmul chiar și numai pentru jocul lor actoricesc. De fapt, și Dragoș Bucur și Costel Cașcaval merită menționați aici pentru o interpretare foarte bună.

caini-942927l-1600x1200-n-9de2e303

caini-877563l-1600x1200-n-ba83305f

Am simțit că trec printr-o angoasă tot timpul filmului, ceva era bizar, o senzație amplificată de lipsa dialogului. Uneori am impresia că în filmele românești, e expusă o față contrastantă a românului – fața care nu vorbește mult, care tace, gândește, nu se pripește, aruncă o vorbă de duh, plină de subînțeles (esențe tari în propoziții scurte), și perspectiva asta am văzut-o pe deplin în Câini. Vedem și răutatea nativă, care nu se sfiește să iasă la iveală, aducând pe buze întrebarea ”Care sunt oamenii și care câinii?” Citisem unele referiri la filmul No country for old men, dar îmi cer scuze, nu l-am văzut, așa că nu pot exprima o părere. Sunt câteva scene menite să șocheze, să trezească (dinadins) dezgustul / teroare în audiență, dar sunt realizate cu stil, ceea ce e un plus într-un thriller.

Frica și misterul se întețesc pe parcursul derulării scurtei acțiuni, iar ritmul fiind unul relativ lent, avem timp să ni le și însușim. Probabil că un factor pentru mine a fost și faptul că am fost singură în sala de cinema la 12 noaptea. :)) Chiar dacă surprindem un fragment, ca și când ne-am uita pe vizor într-un scenariu unde lucrurile au rostul lor desfășurat de ani de zile, avem vreme să intrăm în hora sumbă, să asistăm la transformarea un pic prea accelerată a lui Roman, dar observabilă. El refuză din start însușirea proprietății, pământului, ca mai apoi să ajungă să o apere, să fie prins de o forță magnetică a presimțirii negative, de un instinct … câinesc al apartenenței. 🙂

Dacă nu vă îngroziți ușor, și vreți ceva altfel, diferit, eu recomand vizionarea filmului Câini. Nu este excepțional, sau cum să spun, un film de box office, comercial, popular, dimpotrivă. E o picătură de altfel într-o mare colorată. Să fiți atenți la detalii, la mușchii fețelor actorilor, la privirile lor, și la ce și cum spun unele lucruri … cântăresc nemaipoimenit în decorul tulburat pe care ni-l introduce Bogdan Mirică. Mi-ar fi plăcut să nu se termine atât de sec, sau ca apariția Ralucăi Aprodu să fie mai consistentă, dar deh, a avut impact asupra mea? A avut! Aș mai spune câteceva, poate, dar, până una alta, mă duc să rod un os.

dogs

Imagini preluate de pe Cinemagia și pagina de Facebook a filmului.

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s