Dar nici răul, acestea două fiind niște concepte create de oameni, care să ne ajute să supraviețuim împreună aici pe Pământ. Fără a dori să par nihilistă sau pesimistă, cred că e mai degrabă o realitate pe care refuzăm să o admitem: anume că Universului nu îi pasă pur și simplu.
Văd uneori poze cu citate ce se presupun a fi inspiraționale, cum e cel de mai jos – care ne transmite clar că Universul ne vrea fericiți, și că ne sare el în ajutor! Da’ cum, suni din clopoțel și Universul va servi vreo 7 miliarde de oameni cum ai clipi din ochi, iubindu-i, și ajutându-i cu drag. Ce aiureală! Asemenea mentalități mi se par nesănătoase pe motiv că scutește omul de luarea responsabilității, și încrâncenarea sa într-o dezamăgire exprimată ca ”vis” cu ochii deschiși spre ceva intangibil.
E bine știut că ne place să dăm vina pe alții, și că dacă merge ceva bine, e meritul nostru, însă dacă ceva iese prost, e din cauza altor factori, altor oameni (cu câteva excepții). Atunci, probabil că e confortabil să apelăm la o forță universală care, în fond, ne va dori la un moment dat binele, doar că nu chiar acum – și că e ok orice-am face, ”bine” sau ”rău”, căci nu prea suntem, de fapt, responsabili de toate acele acțiuni întreprinse conștient sau nu. Doar că … mă scuzați. Cred că singurii care ne vrem binle suntem doar noi (inclusiv asta e îndoielnic uneori, vă zic în următorul articol), iar Universul nu poate fi decât neutru. Chiar așa speciali suntem încât să considerăm că suntem, cum zice vorba, buricul Pământului? Nu ne dăm o importanță cam mare, sau îi dăm forței universului o pondere mai mare decât duce în realitate, fără a ne asuma consecințele deciziilor și faptelor noastre?
Îmi place mult un fragment din Carl Sagan, unde vorbește despre ”The Pale Blue Dot” (Punctul albastru pal, adică Terra), indicând într-o imagine din spațiu că suntem doar un punct nesemnificativ în marea schemă neînțeleasă, și poate fără sens, a lucrurilor. Sagan denunță ”iluzia unei poziții privilegiate în Univers”, și îndeamnă la concentrarea eforturilor pentru a trăi mai frumos unii cu alții, fără a aștepta ajutorul care n-o să vină niciodată. Poate că suntem privilegiați, poate că nu. Însă ce avem cu certitudine sunt oamenii din jurul nostru, ei sunt vii, sunt carne, sunt suflete, gânduri – dacă e vreun ajutor pe care-l dorim, sau un bine pe care credem că-l merităm, e atât cât facem și noi la rândul nostru.
Universul e bine mersi și fără noi, iar noi ne vedem de treabă – dar să ne vedem de viață cu hățurile în mână, fără să așteptăm să cadă din cer milostivenii. De ce să așteptăm sau să fim prinși într-un determinism ireal în care ”ceva” ne vrea binele, noi să avem numa’ încredere? Cei de la Fantome au o melodie interesantă ce merge cu paragraful acesta, se numește ”Răscolind tot Universul”, cu continuarea ”Căutând în viață sensul, însă el este ascuns”…. Sensul ni-l dăm noi și atât. Nu dețin cheia scopului vieții, și poate că totul e absurd, dar mie-mi place viața, îmi place să trăiesc, vreau să trăiesc cât mai mult, și să o fac pe cont propriu, pe picioarele mele, instinctele mele, deciziile mele, bune sau proaste. Și tot eu să le iau asupra mea. Asta mă face om.
E greu să fii singur, și ne e groază, aș zice, să fim singuri – să fim responsabili de tot ce facem, probabil e o ”slujbă” prea grea ce atârnă pe umerii noștri de oameni. Dar în viața ce o avem acum, cel puțin, nimănui nu îi va păsa de asta, decât nouă. Așa că de ce nu ne-am face unul altuia viața mai ușoară, mai simplă, mai bună, cum putem? Din când în când, în loc să ne uităm în sus, să ne mai uităm și în jur …
ianca 