Despre părțile întunecate ale omului

Eh, articolul nu e așa întunecat precum pare titlul, dar haideți să vedem despre ce fras scriu și eu aici, nu? 🙂 Domnul Carl Jung spunea, în cartea ”Modern Man in Search For A Soul” (Omul modern în căutarea unui suflet), următoarele:

”How can I be substantial if I fail to cast a Shadow? I must have a dark side also if I am to be whole; and in as much as I become conscious of my Shadow I also remember that I am a human being like any other.”

Îmi place să citez oameni mai deștepți decât mine și să explorez ideile lor prin mine, iar aici, deși Jung scrie despre această ”umbră” ca parte a psihanalizei și condiția omului superior ce-și reprimă inferioritatea, nu vreau să mă duc atât de departe. Totuși, cred că dincolo de părțile ”întunecate” pe care le arătăm zilnic prin lucruri aparent minore, există un lac uriaș în noi în care se scaldă veseli niște.. drăcușori (nicidecum în sensul ecleziastic al cuvântului). Poate oamenii care nu văd decât ”lumina” sunt mai evoluați decât mine, dar mereu am crezut în echilibru și nu am refuzat să îmi analizez latura aceasta a personalității mele.

r-savino-across-the-divide_NJWLsNg

Astfel, am contemplat, spre exemplu, când eram mai prin gimnaziu-liceu, gândul de a deveni spioană – de a trăi o viață dublă, de a păcăli oamenii, de a mă pune în situații limită, riscante, de a lupta pe viață și pe moarte și a pedepsi. Acum, când mă spăl pe cap și văd cum îmi rămâne vreun fir de păr în vană, mi se pare puerilă ideea – având în vedere că spionii nu pot lăsa urme prin care pot fi identificați. (cred) Posibil să fi văzut și multe filme, e drept, dar ceva în mine ar fi avut o satisfacție de-a dreptul malițioasă să duc o astfel de viață. Mi s-a tras și de la un desen animat la care mă uitam pe Fox Kids, intitulat chiar ”Spioanele”. Ce vremuri.

Iar datorită personalității mele puternice, extremele negre sunt mai accentuate, și pe când citeam Dostoievski ”Crimă și pedeapsă”, am ajuns să mă gândesc la crimă și cum sigur eu aș face crima perfectă. :)) Motivul? Meh, ce contează. Alteori m-am prins la gândul de a jefui magazine, de a fura cu nerușinare, de a bate pe cineva crunt, doar ca să văd cum e de partea cealaltă. Și probabil tot felul de astfel de prostii pe care nu mi le amintesc. Odată, la grădiniță, am furat o cizmă de păpușă Barbie, pentru că îmi plăcea tare mult, și urma să îi șterpelesc perechea în următoarea zi. (le luasem treptat, să nu se prindă nimeni) Așa tare m-a certat mama, că de-atunci n-am mai furat niciodată nimic. Poate doar inimi! Hah! 😛

Sunt oameni care se află deja acolo, în noapte, iar în lacul lor n-a mai rămas nici un drăculeț. Sunt varii motive pentru care aceștia au ajuns așa, dar a fi conștient de existența unei părți întunecate și a nu acționa conform ei sunt două lucruri diferite. Mi se pare că pentru a avea o imagine completă a OMULUI din noi nu putem nega că există o rădăcină de rău acolo, les fleurs du mal. Iar asta nu e deloc un lucru rău – dimpotrivă, alungarea sau îngroparea acestor gânduri sau sentimente e mai periculoasă, căci acestea de obicei răsar în moduri mai urâte. Nu suntem Dumnezei, să fim toți zen și veșnic în călătorii spirituale. Suntem oameni, iar asta ne predispune la o bucățică de întuneric. Ba chiar posibil ca înțelegerea vieții sau omului să fie dincolo de extremele ”bine” și ”rău”, ”lumină” sau ”întuneric”, Jekyll and Hyde.

Uneori am impresia că eul acesta al nostru e neutru, deasupra a tot ce e bine și rău. Când sunt în natură, de exemplu, eu nu simt nici bine, nici rău – simt cumva seva vieții inspirată adânc, ce-mi traversează nările și se desparte – înspre creier, înspre inimă. Nu prea îmi vine să spun nimic, și chiar nimic este ce îmi trece prin cap. În schema existențială din tabloul vieții mele și filozofiei mele mediocre de viață, natura este esența, Universul la scară mică, o natură care nu are ”morală”, ci doar ”este”.

Mie mi se pare mai degrabă fascinant să ne putem vedea așa – întregi, și nefiind în nici o extremă. Nu știu dacă scopul e să facem drăculeții să dispară, ca Ivan Turbincă. Apropo, mai știți povestea lui Ivan Turbincă și a lui ”Pașol na turbinca!”? Heheh. Deci, cum nu dețin răspunsul vieții și sincer, nu vreau să îl dețin, cred că scopul nu e să ne facem partea întunecată să dispară. Ci întâi să o recunoaștem, iar apoi să o privim curios și întrebător, dar să o lăsăm acolo. 🙂 Are și ea rolul ei. Pașol, na turbincă nu!

Anunțuri

4 comentarii

  1. Si eu imi doream crima perfecta dupa ce am cititi „Crima si pedeapsa”! Trebuie sa exista un echilibru in orice, la fel cum si natura este in echilibru si omul trebuie sa fie, iar dracusorii au farmecul lor.

  2. Hiii, da, ne sincronizasem atunci 🙂

    Asta cred și eu, că, de fapt, doar „suntem”. Conceptele de bine / rău sunt foarte ancorate în societate, așa că mi-e greu să cred că scopul ar fi să scăpăm de drăcușori. Până la urmă, dacă ne nășteam peste un secol sau la vreo mie de kilometri distanță, aveam alți drăcușori de eliminat.

    Cred că scopul este să chiar fim. Să chiar trăim. Să fim întregi. Iar asta pare uneori mult mai greu decât să eliminăm bucăți din noi…

    1. Hmmm să fim sau să nu fim. 😛 În marea schemă a lucrurilor poate că nimic nu are sens, dar cred că măcar aici printre noi ar trebui să încercăm mereu să fim mai buni, cu tot cu drăcușori. Eu îmi recunosc răutatea și lucrez să schimb asta (un pic doar), pentru că nu mă mulțumește doar ”să fiu”. E greu și asta și să trăiești și tot, dar csf, nai csf. 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s