B la Muzică și FB la Pictură

Articole semi-homerice pe tema educației ați mai citit aici la mine, dar azi vreau să fiu mult mai specifică și să vă împărtășesc cum m-am necăjit eu când eram mică, în clasele 1-4, în dezvoltarea performanței mele artistice.

În ceea ce privește lucrurile care pot fi învățate, ca matematica, limba română, geografia, etc. nu puteam să mă plâng dacă performam la ele precum îmi plăceau: matematica mai puțin, limba română mai mult (cel mai mult). Însă am avut mare necaz pe suflet când a venit vorba despre ora de Muzică. În 4 ani de școală primară, nu am putut să iau mai mult decât calificativul ”B” la Muzică. Oricât m-aș fi străduit, tot ce puteam primi era ”Bine”. Motivul? ”Nu ai voce.” 

Învățam notele, compozitorii, istoria lor, tipuri de instrumente, cântece, solfegiat, și totul degeaba, pentru că deși aveam ”ritm”, nu aveam ”voce”. Ani de zile am fost posacă pentru că nu mi se părea drept. Ce vină aveam eu că nu glăsuiam precum o privighetoare? Spuneți-mi și mie, vă rog. Și pentru că mă născusem fără această ”voce”, trebuia să fiu taxată pentru asta. Că așa e sistemul. Nici măcar nu era vorba de egalitatea de șanse, căci aveam colegi care cântau frumos, deși nu urmaseră neapărat cursuri de canto. (unii da, alții nu) Era pur și simplu putința pe care ne-a dat-o natura, nouă, afonilor, și care ne era judecată în funcție de talent. Care era spre 0.

Pe cealaltă parte, eram foarte bună la pictură, și deseori lucrările mele erau luate pentru expoziții – lucru care mă bucura, dar în același timp, privindu-mi colegii, mă întristau. Eu nu făceam nimic special să am ”talent” să pictez frumos. Așa îmi ieșea. Altora le ieșea mai prost, și era rândul lor în acest caz să intre în cercul vicios și fățarnic al ”Binelui”. Câteodată, simțeam invidie față de alți copii care reușeau să picteze inclusiv mai frumos ca mine. Bineînțeles, nu era justificată deloc … Pe atunci nu mă întrebam asemenea lucruri, dar mi le amintesc foarte bine pentru că m-au marcat.

Edvard_Munch_-_Vampire_(1895)_-_Google_Art_Project.jpg
Chit că nu mi-am urmat chemarea de pictoriță, admir nespus de mult arta. O pictură de Edvard Munch, intitulată ”Love and Pain”, 1895.

Sursa.

Încă de pe atunci puneam la îndoială sistemul de îndrumare și testare al elevilor în învățământ (cel românesc). Nu mi se părea drept ca unii copiii care nu aveau absolut nici un talent la desen și care nici nu voiau să fie buni la asta, pentru că poate aveau voce frumoasă și doreau să cânte, să nu poată ALEGE spre ce să se ducă. E ușor să faci grupe în masă și să le pui tuturor elevilor un singur filtru, dar, din nefericire, așa se pierd foarte multe talente și se descurajează poate încă pe atât. Câte înclinații, atâtea filtre…

Revin la muzică, pentru că mie mi-a plăcut muzica mereu, îmi place să simt ritmul, să dansez, să cânt cu ochii închiși și când sunt pe bicicletă, să simt că viața mea are coloană sonoră. Cu toate că nu aveam voce, poate cu un grup de studiu separat și o îndrumare mai asiduă, aș fi putut să îmi ”educ” corzile vocale să sune mai a mierlă, măcar. Iar dacă aș fi acompaniat și un instrument, ar fi fost grozav. Am încredere că aș fi putut face asta și mi-ar fi ieșit. Dar … nu. De ce suntem nevoiți mereu să apelăm la lucruri din afara sistemului pentru a completa ce nu există în interiorul său? Poate că aș fi luat lecții de canto separat, dar părinții mei nu aveau mulți bani pe acea vreme și mă duceam la Palatul Copiilor doar la ateliere de desen și poezie. Mă gândesc totuși cum ar fi fost dacă ”sistemul” le-ar fi avut pe toate incluse și personalizate pe capacitățile, dar și DORINȚELE copiilor… cum le-aș fi împăcat altfel pe toate.

Menționez ”dorințele” pentru că este din nou nedrept să excluzi un copil care vrea să învețe ceva la care poate nu e bun; talentul pur nu poate fi înlocuit, dar un om care muncește înspre un talent pe care îl dorește a-l poseda, reușește să se apropie. Cred asta cu convingere, pentru că am fost acolo… Așa că da, copiii care nu aveau voce, dar doreau să se dezvolte în această direcție, n-ar trebui, într-un sistem ideal, restricționați de a se duce la grupele de muzică destinate celor cu ”talent”. Bineînțeles, ”vocea” și ”desenul”pot fi înlocuite cu o grămadă de alte abilități și daruri naturale, dacă e să generalizăm.

Să obligi, totuși, 25-30 de copiii să învețe ceva ce nu le trezește nici o emoție, sau nu au o aptitudine pentru asta (că așa s-au născut, în pana mea!) și apoi să îi pedepsești prin niște calificative injuste e o măgărie. Așa că, uitându-mă în spate, îmi vine amar în gură pentru părți din perioada aceea. Pentru că se dorea ca eu să ies din cercul vicios al afonilor, să fiu mai ”talentată” conform standardelor, doar că au uitat să menționeze că mi-au dat cercul închis, fără scăpare și fără vreun colț de șansă. 

Anunțuri

2 comentarii

  1. Sistemul de invatamant a avut si va avea tot timpul probleme, din pacate! Din acest motiv e important sa avem parinti care sa ne observe pasiunea sau talentul si care sa ne sustina in drumul nostru. Cred ca cel mai importanti sunt acestia pentru a ne forma corect, pentru ca ei influenteaza si educatia scolara pe care urmeaza sa o primim (au posibilitatea sa aleaga).

    1. Mara, ai dreptate, dacă și părinții ar avea ”instinctul” acesta, ar ajuta mult. Doar că uneori mi se pare că se întâmplă și reversa – părinții aleg în locul copiilor, pentru a compensa ce ei nu au reușit să facă în copilărie.. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s