Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf

Singurul autor suedez pe care l-am citit până acum este Stieg Larsson, care a scris captivanta Trilogie Millennium, dar iată că pot adăuga un al doilea nume, și chiar al unei femei: Selma Lagerlöf. Selma este prima femeie care a câștigat premiul Nobel pentru literatură, în anul 1909. Împăratul Portugaliei este una dintre cărțile scrise de autoare pe care sunt norocoasă a o poseda, și despre care vă scriu scurt aici.

Trebuie să mărturisesc că mereu mi s-a părut foarte interesant cum o carte poate fi suma mai multor stiluri, care dacă nu par neapărat că au legătură, dar formează cercul complet doar la final. Deși un critic (suedez, bănuiesc – Sven Stolpe) comentează că opera Selmei poate fi ”pusă alături de romane celebre ale lui Dostoievski și Bernanos”, deși nu știu cine e acest Bernanos, pe Dostoievski l-am citit cu mare pasiune. Comparația este redundantă, căci nu se poate realiza…. Selma are un stil simplist de a scrie, cel puțin în Împăratul Portugaliei, și acțiunea este relativ înceată, statică, și cu foarte multă simbolistică în spate. Totuși, nici o asemănare cu scriitorul rus. Cercul despre care scriam există în carte și face mult sens la sfârșit. 🙂

imparatul-portugaliei_1_fullsize

La începutul cărții, aflăm că soția lui Jan din Skrolycka, Kattrina, așteaptă o fetiță. Cei doi erau niște țărani dintr-un sat suedez, cu un trai sărăcăcios, și fără prea multe bucurii. Jan nu este foarte încântat de gândul unui copil, dar când se naște cea care urmează a fi Klara Gulla (un fel de Klara din Cetatea Soarelui), Jan trăiește sentimente necunoscute lui până atunci – dragostea părintească, vasăzică. Se plimbă peste tot cu fetița lui, nu o scapă din vedere, și deși nu vrea să recunoască, o iubește ca pe ochii din cap. Sentimentul îi este întors de căre Klara, și toți sătenii recunosc că legătura dintre cei doi este profundă. Întâmplările până aici sunt scrise cu umor nevinovat și subtil, pe fondul unui peisaj suedez deseori iernatic. Amintindu-mi cum se vedeau pădurile negre și zăpada de sus din avion acum 2 ani de zile, pot să spun că mi-au trecut și ele prin fața ochilor cu o oarecare nostalgie…

Firul domol se rupe în momentul în care Klara Gulla, în vârstă de 18 ani, pleacă în Stockholm să câștige bani pentru a-și ajuta părinții să plătească o datorie de 200 coroane pentru coliba lor. Asta se întâmplă undeva pe la jumătatea cărții, și nu am putut conteni în a mă întreba: unde apare și cine este, totuși, Împăratul Portugaliei? Aflu, totuși, curând, căci Jan începe să înnebunească treptat (starea lui de nebunie este redată foarte subtil de către autoare, iar asta mi-a plăcut) din cauză că fetița lui nu îi mai scria și nu știa ce se întâmplă cu ea. Cumva ca să-și înlocuiască negura incertitudinii ce o înconjura pe Klara Gulla, Jan inventează o poveste care o pune pe Klara drept Împărăteasa Portugaliei, iar el, logic, ca tată, cum poate fi altcineva decât Împăratul Portugaliei? Cu toate că senzația de amuzament și simpatic ține un pic, aceasta mi-a dispărut după câteva pagini. Starea lui Jan devine deplorabilă și felul în care îl batjocoresc sătenii este foarte trist. Dacă Klara Gulla se întoarce acasă și cum se termină povestea, asta nu v-o mai spun, în caz că vreți să citiți cartea. 🙂

Împăratul Portugaliei nu mi s-a părut o carte impresionantă, sau foarte emoțională – poate spre sfârșit. Dar dragostea părintească ce răzbate dintre paginile ei umple cu căldură tabloul iernii suedeze. Aș considera povestea mai mult spre o tentă moralistă, care ne atrage atenția asupra legăturii cu părinții noștri și iubirea lor nemărginită, subapreciată de către noi. Faptul că un tată ajunge să înnebunească de dor … e o hiperbolă frumoasă pentru această dragoste părintească pe care noi, tinerii, încă nu o putem înțelege. Mi-a plăcut negreșit, totuși, fiind o carte care mi-a adus, în spectrul beletristic citit, o altă… perspectivă. 🙂

Câteva citate:

”Pricepu ce-i lipsise toată viața. Fiindcă e limpede că acela care nu simte cu toată inima nici tristețe, nici bucurie nu e un om adevărat.”

”Îl duru sufletul s-o lase acolo. Dar fetița lui nu era o cerșetoare. Nu trebuia să-i treacă nimănui prin cap că mergea cu ea pe la casele oamenilor după pomană.”

”..nu cred că mai avem în școală un copil care să aibă un tată atât de bun ca al ei. L-am văzut cum o așteaptă în fața școlii pe vânt și ploaie, și l-am văzut aducând-o în brațe când a fost viscol și drumul troienit. Nici nu-i de mirare că spune ”Jan” când vrea să numească ce-i mai bun pe lume.” (n.b. adică Dumnezeu)

”..Jan simț un val de bucurie extraordinară străbătând aerul, o bucurie care-ți lua cu mâna tot ce te apăsa, toate necazurile. Valul ăsta trecea atât de minunat de domol prin căldura plăcută a nopții, că Jan nu i se putu împotrivi. Și la fel simțeau cu toții. Erau atât de fericiți că trăiau și că lumea lor era așa de frumoasă!”

”-Ei, taci din gură! zise Ingborg-Nebuna. Nu sunt eu chiar așa de nebună să caut stele care sunt sus pe cer. Le caut pe cele care au căzut. Că doar sunt femeie înțeleaptă, ce părere ai?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s