Wake-up call pentru studenți…?

Și toți contributorii la sistemul de educație. Dap, mi s-a terminat bagajul de drăguțenie pe această săptămână, e timpul să mai critic și eu câte ceva. 🙂 Am lăsat câteva zile să mustească, iar acum, să tunăm un pic!

Am fost zilele trecute la un târg de cariere pentru studenți, din postura de ”angajator”. A fost pe puțin interesant să fiu de cealaltă parte a mesei, să nu mai fiu voluntar / organizator / ONG-ist la stand, ci să mă intereseze să promovez ce fac eu la job și să încerc să intru în conversație cu generația ”nouă”. Deși sunt tânără – 24 de ani – și nu de mult am terminat facultatea, m-am simțit surprinsă neplăcut – repet, de partea cealaltă a mesei vezi altfel lumea. Toate acestea coroborate într-un context în care:

  1. numărul de locuri de muncă vacante din economie, un indicator al deficitului de forţă de muncă la nivel naţional, a crescut anul trecut cu 30% faţă de anul precedent, până la 50.000 (față de 38.500 de locuri vacante în 2014).”
  2. aproximativ 8% din populația României emigrează, din diversele motive că salariile nu sunt bune, nu există respect, viața e de rahat etc. (considerând 20 milioane populația României și nr de emigranți din 2014, după datele INS) – nu sunt naționalistă și n-am nimic împotriva faptului ca oamenii să își caute viitorul unde vor ei. Mă leg aici de o mentalitate în sine.

Din contextul mai sus prezentat, revin la târg. Următoarele sunt câteva lucruri observate în timpul petrecut cu studenții, filtrate prin opinia personală:

  • Erau unii care veneau, ca de obicei, să ceară o bomboană, un pix, un creion, și se cărau imediat. Făceau colecție, pesemne, și cumva mă simțeam ciudat știind că și eu am mai făcut asta – deși nu din postura de vizitator, ci organizator. Nu înseamnă, totuși, că dacă am făcut-o și eu e ok. Nu e nici ”rău”…ci mai degrabă penibiluț.
  • Căscătorii de ochi și gură. Nu știu ce vor, dar nu te ascultă oricum. Parcă îndeplinesc un ritual obligatoriu că întreabă la fiecare stand cu ce se ocupă compania. Te interesează? Păi stai și ascultă-mă câteva secunde, să vezi dacă chiar e ce cauți… de fapt, stați că am zis că nu știu ei ce caută. Îi pierdem, măi oameni buni, îi pierdem … dacă n-avem gadget-uri, sclipici, luminițe sau chestii cool … salutare. Capacitate de atenție: spre 0.
  • Erau unii care veneau și întrebau: ”Ce job-uri aveți? / Ce internship-uri pentru vară aveți? Ce practică aveți? Vreau un job!” … Dar direct, înțelegeți? Iar eu și colegele mele îi luam frumos, întrebându-i: ”Păi bine bine, nu ai vrea să știi totuși cu ce ne ocupăm ca să vezi dacă e ceea ce cauți și ți se potrivește?” ”Aa…. ba da.” (iar apoi când îi întrebam de la ce Facultate vin, nu era nici o potrivire)
  • Unii și-au mai lăsat CV-ul, dar CE CV! VAI, CE CV! Ca tabla pe care scria familia Flinstones: inutilă și demodată. CV din acela Europass, de 2 pagini, iar pe a doua pagină un rând sau două doar… Și desigur, fără să conțină vreo informație relevantă despre abilitățile sau interesele lor.
  • Cei care dădeau ușor câte un pas în spate de parcă făceau Moon Walk-ul lui Michael Jackson când le spuneam că lucrăm în limba engleză. ”Ah… limba engleză.. ok…” În ce realitate trăim? Dacă nu știi engleză în ziua de azi ești pierdut. Visezi la bani? Învață engleza. Știi că degeaba visezi la bani, dar totuși vrei o viață decentă și să nu ajungi un ”măturător de stradă” cum îmi spunea mama când eram mică? Învață engleza. Sau dacă devii antreprenor și produci local, e ok, nu-ți trebuie engleză, dacă chiar vrei să scapi. Dar pariu că nici aia nu se face.
  • Categoria ”am venit pentru că m-au obligat profesorii” mi s-a părut cea mai tristă. Adică nici măcar nu-ți pasă, tati, de viitor. La 19 ani, probabil că nu-ți pasă, nu îmi amintesc dacă mie îmi păsa, dar … nu știu ce să spun aici. Chiar nu știu. Voi părăsi acest rând și voi trece la următorul.

Așa că mă întreb … cine dă semnalul de alarmă, wake-up call-ul pentru studenții noștri minunați? Și când? S-a dat deja și nu s-au trezit? Nu mai merge așa cu heirupul, dragilor. Faptul că ți se cere nu știu câte experiențe la primul job și să fii gură de aur în cunoștințe e un MIT. Pentru orice junior / entry-level orice experiență, sau un MINIM de interes acordat în facultate contează. Că sunt ONG-uri, că sunt proiecte la facultate, că ați călătorit în proiecte europene sau prin lumea întreagă, ce-o fi. Asta demonstrează câtuși de puțin că vă pasă și că nu vă doare-n cur în general, că sunteți curioși despre ceva anume.

Cică noi vrem să schimbăm țara asta … păi cum să vrei să o schimbi dacă efectiv ai un BĂȚ în fund? Bățul ăla doare și el, și te împiedică să gândești. Să nu aud de lipsa de oportunități și răsoportunități că astea sunt scuze. Am fost la un eveniment la Incuboxx săptămâna trecută, Social Impact Award, care e o competiție de fapt despre antreprenoriat social unde se pot câștiga niște bani și finanțări pentru diverse idei de genul, și au venit niște oameni faini, am avut ceva workshop în care am vorbit despre antreprenoriatul social în România. Public: vreo 20-25 de oameni. Studenți: Vreo 15. Nu e ca și când evenimentul nu a fost promovat … dar lenea e mare și nepăsarea și mai și. Florin Ghindă, de la România Pozitivă zicea că problemele din România reprezintă niște oportunități grozave de rezolvare prin calea business-ului – social sau nu. Oportunități pe care foarte puțini le iau …Sonia Oprișan de la NESsT afirma și ea că sistemul e încă în dezvoltare timpurie – iar asta nu înseamnă decât un singur lucru: POTENȚIAL. Nu toți trebuie să fie antreprenori, totuși, și asta e ok.

education-is-the-kindling-of-a-flame-not-the-filling-of-a-vessel-education-quote.jpg
Educația ar trebui să fie ca un far în noapte …Nu noaptea în sine.

Dacă vorbim de partea corporatistă, poate că acum 10 ani companiile așteptau să le cadă-n plasă bunătăți, însă de ceva vreme s-au deșteptat și ele și conduc inițiative și finanțează proiecte care vin ÎNSPRE studenți. Să-i educe, să le dea abilități pe care nu le învață la școală, că școala oricum nu te pregătește pentru mare lucru. Sunt atâtea proiecte și study case-uri și internship-uri și laboratoare, prezentări etc. din partea companiilor că doar un om care efectiv freacă menta toată ziua ar putea spune că nu a auzit de asta. Să nu credeți nici că ele, firmele, sunt foarte breze – clar sunt unele care profită de salariile mici din România și poate lipsa unor drepturi de muncă precum în alte țări, dar nu toate sunt hapsâne, iar din fericire, și salariul mediu pe economie a crescut un pic, așa că vrând nevrând lumea se adaptează și la asta. Nu e suficient să trăiești decent, clar, dar de undeva tot trebuie să începi, nu? Și eu am vândut pantofi la Deichmann și am lucrat într-o pizzerie, nu mi-e rușine de asta. În fine, la capitolul ”companii și atractivitatea ofertei” ar fi mai multe de discutat, căci problema mare este și pentru gulerele albastre, meșterii specializați care nu se mai găsesc așa ușor.

Cât despre școală … ce să mai spun, că mi se face gura pungă, am tot scris despre sistemul educațional și cu alte ocazii. Faptul că impui o practică obligatorie pe care să o semneze un SRL nu înseamnă că ai ajutat un om înspre carieră. Să trimiți un student la un târg de carieră nu te face să spui că susții viitorul acelui student. Nu te poți spăla pe mâini cu asta. ”Eiii, eu l-am trimis, acum treaba lui.” Faptul că nu ai cursuri alternative de dezvoltare a unui tânăr nu e semn bun și oricum în general IDEEA ca studentul să fie alegător măcar 50% în privința drumului lui de învățare e departe rău. În România, drumul e fix, pentru că e pentru mase și e ”safe”, e bine așa, pe bandă, toți la grămadă, și cine reușește să scape, bravo lui. Restu … lasă. Nu cumva să ieși din tipar. Nu, treaba nu e doar a lui, pentru că tinerii aceștia NU AU HABAR. Jumate din ei nu fac ce vor de plăcere, ci de frică, de presiune din partea părinților sau pentru că așa au auzit ei că se câștigă bani.

Tinerii au nevoie de niște ghizi în educația lor, să poată alege dacă le place ceva anume, să poată simți că e OK dacă fac greșeli, e OK să pună întrebări, să le placă să facă lucruri practice și să le învețe experiențial. Nu din cărți demodate și subiecte vechi de 854 de ani, ci lucruri actuale, lucruri care îi preocupă. Pentru ei, educația în momentul de față nu e atractivă, e doar obligatorie. Trebuie să o facem atractivă, plăcută, fără stres, fără presiuni, să simtă și un pic de competiție, să vadă și cum e realitatea și să aibă mentori în profesori, nu dictatori, nu oratori, nu bufoni. Să se dezvolte, până la urmă, și ca oameni, ca cetățeni ai unei comunități. Iar doar predând cursuri teoretice nu e de ajuns! Pricepe cineva asta oare? Cineva care … contează. Că m-am săturat de discursuri frumoase și aparențe sub care se ascund lucruri inutile pentru studenți. Ceva concret, cu rezultate măsurabile, cu perspective de 4-5 ani, uite așa arată un ciclu personalizat de învățare… asta FACEM, nu că ”vrem să..”… Dar ce naivă sunt. Mai degrabă fac studenții ceva decât sistemul, că sistemul e ruginit și greoi.

Așa că studenților, deși există și alte structuri responsabile pentru a vă ajuta în drumul vostru, trebuie să acceptați faptul că uneori acestea sunt inutile sau nu sunt capabile de a vă oferi ceea ce aveți nevoie. Nu-i nimic. Asumați-vă voi responsabilitatea pentru ce vă lipsește, căutați, întrebați, fiți curioși – resurse sunt, vă jur. Să nu uitați că a da greș e mai bine decât a nu face nimic. Măcar înveți ceva, te deplasezi 1 cm undeva înainte. Sau poate nu dai greș, îți iese din prima – mie mi-a ieșit, din fericire – și uraaa, frica de umilire publică s-a afundat din nou în pământul minții. Dar ideea e să mișcați ceva, oameni buni, studenți, elevi, lăsați efectul de turmă, suntem în secolul 21, ori luați frâiele în controlul vieții voastre ori o să stați să fiți triști mereu, plângându-vă la mila altora, nemulțumiți de un job de doi bani și probabil scuipând semințe pe stradă când vine vara.

Dacă toate astea sună dur, nu îmi pare rău. E adevărul. Iar realitatea … e cruntă, . E cruntă până la un punct și de-acolo nu știu ce o să mai fie. Încă sunt o naivă optimistă și cred că lucrurile se mai pot schimba. ȘTIU că e foarte greu și necesită timp, oricât aș pălăvrăgi eu aici și m-aș plânge de ”sistem” precum o fac și alții … dar sunt dispusă să ajut cum pot. Și cam atât…

Anunțuri

2 comentarii

  1. Of, sunt și eu tare dezamăgită. La fel ca și tine, știu că pot fi uneori idealistă. Și poate perfecționistă…
    Dar uite, tocmai suntem și noi în căutarea unui redactor-jurnalist și, sincer, deja mi-e efectiv GROAZĂ să mă uit peste CV-uri, în condițiile în care studenți sau absolvenți ai Facultății de Jurnalism scriu în email texte de genul: ,,buna ziua am vazut ca angajati, sunt interesata, astept un telefon”. SERIOS… În condițiile în care am specificat frumos că așteptăm scrisoare de intenție (nu, un rând nu se pune!) + CV, în condițiile în care am scris frumos că e obligatoriu să ai cunoștințe de limba română (care nu-i opțională, mai ales pe un astfel de post), precum și abilități bune de exprimare și comunicare în scris (jobul presupune să și trimită zeci de emailuri în stânga și-n dreapta). Și măcar de-ar fi vreo excepție, dar majoritatea sunt așa. Exprimări și adresări către un potențial angajator de toată jena. Termini o facultate de jurnalism și nu știi să pui virgula și punctul unde trebuie + ai tupeul să aplici pe un post unde cerințele-s cât se poate de clare și e evident că ești pe lângă. Că na, poate ai noroc, sunt proști ăia și te iau, chiar dacă tu nici atâta efort nu depui: să dai un search pe google să vezi cum se scrie un email mai oficial, ăla plictisitor cu „Bună ziua, ……” la început.

    Studenții, din păcate, sunt extraordinar de rupți de realitatea socială și profesională. În parte, da, e sistemul de vină. Dar și eu, și tu, și mulți alții au crescut în același sistem. E și responsabilitatea fiecăruia să se dezvolte, să învețe, să caute, să se implice, să îi pese de CEVA. Am impresia că 80% din oameni/tineri n-au nici o pasiune, nu-i interesează nimic în mod special, nu le pasă de nimic, nu sunt curioși de nimic. A, să iasă la o cafea cu prietenii eventual. Sau shopping. Ceea ce-i ok, dar ATÂT? Nimic mai mult, nimic mai profund?

    Nu mai zic de unii dintre studenții care își fac stagiul de practică la noi. Când am dat anunțul, mă așteptam să vină oameni chiar interesați de proiectul respectiv. Au venit câțiva. Alții au venit repartizați prin intermediul facultății. Și se simte diferența de la cer la pământ. La modul că își numără orele de practică și parcă doar asta îi interesează. În timp ce alți zeci de oameni se înscriu ca voluntari în proiectul ăsta și stau și își așteaptă rândul, că-i super fain, ei au ocazia să fie acolo, în miezul lui, să ia parte la activitățile care îl pun pe roate. Și na, n-ai cu cine. Iar aici mi se pare că e greșeala facultății. E drăguț că li s-a părut proiectul suficient de fain încât să îi repartizeze automat pe studenții lor către noi, dar de ce automat și de ce obligatoriu? De ce nu li s-au dat minim 20 de opțiuni din care să aleagă?

    Pff, uite că m-ai pornit.. E de actualitate situația și pentru mine :))

    1. Te cred, și eu mereu sunt cu spume la gură ca un câine care latră degeaba parcă, în subiectul ăsta. Iiiii ce post care mi-ar fi plăcut și mie cândva! :)) Dar te înțeleg perfect, asta cu nici o pasiune mi se pare că e valabil și pentru copii, nu doar studenți. Sunt plictisiți ei, doar telefoane și tablete știu, și deja încep cu băutura și sexul. Ce să mai zic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s