Jurnalul Annei Frank

În 1944, la vârsta de 14 ani, ca o mică vizionară, Anne Frank scria următoarele: ”Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.” Nu cred că suntem încă acolo, dar faptul că acum mai bine de 70 de ani, o fată de 14 ani scria asta, mă umple de admirație. Nu știu ce gândeați voi la 14 ani, dar gândurile mele cu siguranță erau mult mai simple la vârsta asta. Nu prea îmi amintesc, e adevărat.

Credeam că am nimerit în sfârșit o carte aclamată care să nu îmi placă, pentru a nu tot lăuda lucruri aici pe blog, să mai lăsăm loc și pentru critici. Dar, n-am avut noroc nici de această dată. Deși jurnalul începe extrem de pueril și aproape că m-a făcut să îl las din mână, efectul acesta nu durează decât un pic, pentru că Anne schimbă repede registrul emoțional și ne trage în lumea ei neliniștită din ”Anexă”. Mi se pare interesant și cum am ales să citesc tot o povestire a unei tinere fete, după ce am citit Să ucizi o pasăre cântătoare – deși cărțile nu sunt neapărat comparabile, se vede când femeia adult scrie din ochii fetiței, un pic mai cizelat, împrumutând naivitate și știind să o plaseze unde trebuie, și când fetița scrie din perspectiva fetiței, dezinvolt, pe alocuri arogant, debordând de o personalitate care se revarsă, aproape fără filtru.

jurnalul annei frank.jpg

Tot bodogănesc aici pe cerdac fără să vă spun, de fapt, povestea de fundal. Anne Frank este una din cele mai marcante figuri ale Holocaustului – o evreică născută în Germania, dar care, așa cum știm, sub ocupația nazistă, împrejurările au forțat evreii să părăsească țara și familia Frank s-a refugiat în Amsterdam. Liniștea nu a durat mult, căci persecuțiile au început și aici, sub dominație nazistă, iar familia Frank a luat decizia de a se muta într-o anexă secretă a clădirii unde lucra tatăl familiei, Otto Frank. Cu ei se mai mută patru oameni, o familie de trei și un alt bărbat, iar timp de aproape 2 ani, stau ascunși în imobil, fără să iasă afară sau să facă orice altceva în public. Din fericire, sunt ajutați de prieteni inimoși care nu sunt de acord cu regimul nazist și îi ajută cu rații de mâncare, cărți, haine și ce mai puteau cumpăra. Anne își petrece timpul citind foarte mult și scriind într-un jurnal pe care îl primise cadou de ziua ei, la 13 ani, iar pe lângă acestea, se ocupa și cu întocmirea arborilor genealogici a diverselor familii regale – un lucru care o pasiona. Din păcate, în 1944, au fost descoperiți și trimiși într-un lagăr de concentrare. Anne Frank moare de tifos, cel mai probabil, la vârsta de 15 ani, în condiții absolut mizere pentru o minte atât de strălucită. 

Jurnalul nu reprezintă doar o monografie micșorată a vieții de refugiat evreu, ci este și un buchet de concepții filozofice, politice, feministe, și naturaliste, chiar dacă la un nivel redus. Forța ideilor și exprimarea brutal de onestă a Annei Frank răzbat printre cuvinte, și primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: Fata asta avea personalitate! Iar jurnalul este doar un jurnal, însă efectul asupra mea a fost nu acela de a înțelege mai bine contextul perioadei, cât de a o înțelege mai bine și de a afla mai multe despre această voce stridentă din spatele rândurilor. Despre Anne Frank este vorba în jurnalul ei, și restul sunt doar decoruri sau incidente, după cum ea însăși sugerează.

Trăirile redate ale tinerei Anne sunt un exemplu bun de cum autoexaminarea prin scris dă roade bogate. Dacă la început Anne pare o copilă și scrie doar despre școală și băieți, în scurt timp de la ascundere, trece prin niște procese interne foarte dure, judecându-se, criticându-se aspru și schimbându-și perspectivele. Dintr-o neînțeleasă ce aruncă replici furioase, cu o limbă ascuțită și isteață, ajunge să scrie cu optimism, să fie recunoscătoare, să își iasă din corp și să se analizeze din exterior. Mi se pare fascinantă toată treaba asta. 🙂 Nu știu dacă împrejurările au forțat-o să fie așa, sau faptul că citea extrem de mult în ascunzătoarea lor, pentru că opțiunile erau limitate, dar cu toate că pare bipolară (mi-a trecut asta prin cap), de fapt ea nu trece decât printr-un fenomen de maturizare accelerată.

anne frank 2
Mi se pare foarte expresivă privirea ei aici 🙂

Anne își dorea tare mult să ajungă scriitoare, să fie utilă lumii, și deseori m-am regăsit în ce scria. De exemplu se întreba dacă vreodată va ajunge să scrie ceva important – un lucru care, de altfel, mă bântuie și pe mine câteodată. Păcat că a murit fără să știe ce moștenire bogată a lăsat în urmă. Sper să nu fie și cazul meu. 🙂 Sunt sigură că dacă ar fi trăit, lumea ar fi beneficiat din plin de contribuția Annei Frank la literatura și filozofia modernă universală. Așa că merită să dați o încercare cărții în primul rând pentru a citi ideile neobișnuite ale unei fete de 14 ani acum 70 de ani, și să vedeți cum se regăsesc în ziua de azi, iar apoi, din punct de vedere experiențial, e o mărturie vie a sacrificiului și a supraviețuirii, într-o luptă în care nimeni nu avea de câștigat. Iar din toate, se înalță gândul nobil al Annei Frank că oamenii încă sunt buni la suflet. 🙂

Cât despre alte producții, eu văzusem, înainte să citesc cartea, cu mult timp înainte, o ecranizare într-un scurt serial despre Anne Frank, una care mi-a plăcut foarte mult și mi-a rămas întipărită în minte, cu Ben Kingsley ca tatăl fetei, ”Anne Frank – The Whole Story”, care am aflat recent că nu are aprobarea fundației oficiale Anne Frank. Mai sunt și alte încercări de redare a jurnalului, însă eu vreau să mă uit la documentarul Anne Frank Remembered, pentru că este produs în colaborare cu Anne Frank House, și pare potrivit pentru a-mi complementa perspectiva. Anexa unde a locuit familia a fost transformată în muzeu, și dacă sunteți curioși, puteți ”intra” virtual să vedeți cum e, sau să mergeți fizic în Amsterdam – un lucru pe care plănuiesc să îl fac la un moment dat.

Până atunci, vă las cu niște citate interesante – pornind cu cele ”puerile”, în care Anne își judecă unii colegi de clasă, până la gânduri filozofice legate de viață și fericire. Și ca o altă notă înainte să închei, în 1944, Anne menționa Palestina, de vreo două ori chiar, în scrierile ei. Ziceam doar. 🙂 Dacă aveți vreme, poate îmi spuneți și mie dacă v-a plăcut și ce impresie v-a lăsat. 🙂 Numai bine!

NETHERLANDS ANNE FRANK
Anne Frank poses in 1941 in this photo made available by Anne Frank House in Amsterdam, Netherlands, Thursday, June 11, 2009.

”Nanni van Praag-Sigaar este o fetiță haioasă, matură pentru vârsta ei. Mi se pare chiar drăguță! E destul de deșteaptă. Nu sunt foarte multe lucruri de spus despre ea.”

”G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o față drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînțeles că n-o să-i spun.”

 

”Nici nu mă gândesc să-i las să mă jignească fără să le dau riposta, o să le arăt eu că Anne Frank e unsă cu toate alifiile și-or să se minuneze și-or să-și închidă numaidecâ fleanca atunci când o să le explic că mai întâi ar trebui să se ocupe de educația lor, nu de-a mea. Ce stil de-a se purta! Pur și simplu barbar.”

 

”Ah, devin așa de rațională! Aici trebuie să fii rațional în tot ce faci, când înveți, când asculți, când taci, când ajuți, când ești drăguț, când lași de la tine și mai știu eu ce! Mi-e teamă să nu-mi epuizez mult prea repede rezervele de rațiune, care și-așa nu sunt prea mari, și să nu-mi mai rămână nimic după război.”

 

”Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică. Cine altcineva în afară de mine va citi mai târziu aceste scrisori? Cine în afară de mine mă va consola? Căci adesea am nevoie de consolare, de multe ori nu sunt destul de puternică și se întâmplă mai des să dau greș decât să-mi iasă ceva. Știu asta și încerc fără încetare, în fiecare zi, să devin mai bună.

 

(…) O să-i promit că în ciuda a tot ce se întâmplă voi persevera, îmi voi croi propriul drum și o să-mi înghit lacrimile. Dar aș vrea și eu să văd rezultatele strădaniilor mele, să fiu și eu o dată încurajată de cineva care ține la mine. Nu mă condamna, ci privește-mă ca pe un om care, la un moment dat, nu mai poate îndura!”

 

”Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni ”cel mai drag”.”

 

”Poți să-mi spui cum se face că toți oamenii își ascund cu atâta teamă natura interioară? Cum se face că în societate mă comport întotdeauna cu totul altfel decât ar trebui să mă comport? De ce avem atât de puțină încredere unii într-alții? Știu, trebuie să existe o explicație, dar uneori mi se pare foarte trist că nu putem mărturisi nimănui, nici măcar oamenilor care ne sunt apropiați, ce avem pe suflet.”

 

Câtă vreme există toate astea, mi-am zis, iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul ăsta fără nici un nor, n-am de ce să fiu tristă.
Pentru orice om căruia îi este frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul și Dumnezeu. Căci abia atunci și numai atunci simți că totul este cum trebuie să fie și că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiți în mijlocul naturii simple, dar frumoase.

 

Câtă vreme toate astea există și, fără îndoială, așa va fi mereu, știu că, în orice condiții, există o consolare pentru fiecare tristețe. Și cred cu fermitate că natura poate alunga multe nenorociri.”

 

Bogăție, considerație, poți pierde totul, dar fericirea din inima ta nu poate fi decât ascunsă sub un văl și, cât trăiești, te va face mereu fericit. (..) Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.”

 

Dacă nu scrii tu însuți, n-ai cum să știi ce minunat e să scrii; mai demult am regretat întotdeauna că nu știu deloc să desenez, dar acum sunt extrem de fericită că măcar știu să scriu. Și dacă n-am talent să scriu articole de ziar sau cărți, atunci pot scrie oricând pentru mine însămi. Dar vreau să ajung mai departe, nu-mi pot închipui o viață ca a mamei, a doamnei Van Daan și a tuturor celorlalte femei care își văd de treaba lor și mai târziu sunt uitate. Trebuie să am un lucru căruia să mă pot dedica, pe lângă soț și copii! O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit! Și de aceea îi sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat la naștere posibilitatea de a mă dezvolta și de a scrie, deci de a exprima tot ce este în mine. Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristețea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

 

”E un gând foarte neplăcut, dar atunci îmi zic iarăși în sinea mea: la paisprezece ani și cu așa de puțină experiență, nu poți scrie totuși filozofie.”

 

”De ce nu pot trăi oamenii în pace unii cu alții? De ce trebuie pustiit totul? (…) Nu cred că doar marii bărbați, guvernanții și capitaliștii fac războaiele. Nu, și oamenilor simpli le plac la fel de mult, altfel popoarele s-ar fi revoltat de mult împotriva lor! În oameni există pur și simplu pofta de a distruge, de a lovi de moarte, de a asasina și de a se înfuria, și câtă vreme întreaga omenire, fără excepție, nu va suferi o mare metamorfoză, războiul va bântui, tot ce s-a clădit, s-a cultivat și a crescut va fi din nou retezat și distrus, și-apoi totul se va relua de la capăt.”

 

”Dar una din vorbele mele preferate este: ”În orice reproș e și ceva adevărat”, și recunosc numaidecât că sunt impertinentă.”

 

Respectul față de femeie – și el trebuie să apară! În general, pe toate continentele lumii, bărbatul se bucură de multă stimă; de ce femeia n-are dreptul să beneficieze cu prioritate de o parte din stima asta? Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt venerați, dar, din toată omenirea, câți sunt cei care văd și în femeie un soldat?”

 

”Femeile sunt niște soldați care luptă și suferă pentru supraviețuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoși decât numeroșii eroi ai libertății cu gura lor mare!”

 

”Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.”

 

”E un mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.”
Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s