Orlando sau feminism avant-garde

În 25 Ianuarie 1882 se năștea Adeline Virginia Stephen (Woolf), femeia care avea să devină una din cele mai influente și importante scriitoare engleze a timpului său, și poate asta e chiar o subestimare. Așadar, mi-e mai mare dragul să vă povestesc tocmai azi despre Orlando, carte pe care tocmai am terminat-o de citit, și care, cu rușine mărturisesc, e singura pe care am citit-o de la Virginia Woolf. M-a convins însă categoric și indubitabil să citesc mai mult de la ea. Și pentru că Orlando se bucură și de o ecranizare pe măsură, o să vă spun un pic și despre film.

Orlando
Design-ul cărții este foarte reprezentativ, cu atât mai mult cu cât umbra bustului este realizată dintr-o celebră fotografie a autoarei

Cartea

Rar mi-a fost dat să citesc o carte cu atât de multă satiră inteligentă precum în Orlando. Am simțit-o pe autoare lângă mine, parcă arătându-mi diapozitive cu închipuirile sale și gesticulând, impersonând personajele principale. Orlando a fost o nuvelă controversată vremii sale, căci aducea în discuție sexualitatea și prejudecățile societale asupra chiar schimbării de sex. Da, schimbare de sex în 11 Octombrie 1928, pentru că atunci a fost publicată cartea. Orlando este un el care devine o ea, dar care întotdeauna a cam fost ambele. El transcende în timp, trăiește 400 de ani și caută sensul vieții, adevărul, iubirea, și viața și un iubit. 🙂 Vă dați seama, deci, ce subiect abordează Woolf cu multă bravură și curiozitate.

Pe foarte scurt despre acțiune și ficțiune – Orlando este un bărbat care devine favoritul reginei Elisabeta I undeva prin anii 1600 devreme, sfârșit 1500, iar Virginia Woolf își ia rolul de biografă (mai în glumă sau mai în serios). Se îndrăgostește de o prințesă rusoaică, dar este rănit, aceasta părăsindu-l fără vreo explicație. Merge drept Ambasador al Angliei în Constantinopol și acolo, după un somn lung, devine femeie. (așa, pur și simplu – toată cartea este scrisă ca o fantezie) Pleacă dintre turci, înhăitându-se cu o șleahtă de țigani, gustând viața nomadă și obiceiurile lor. Apoi se întoarce în Anglia undeva prin anii 1700, unde este primită, cum altfel, Lady Orlando. Aici își experimentează noua sexualitate, care conchide că nu o diferențiază de cine era înainte neapărat, dar își pune probleme despre cum ar trebui să se comporte ca femeie în societate. Mai multe nu vreau să vă spun pentru că nu despre asta este esența articolului. 🙂 Și în plus, nu doresc nici să stric mai mult decât ceva ce am cam stricat deja. Coroana aia de minuni…

Orlando (1992)
Tilda Swinton ca Orlando – el, 1992, în regia lui Sally Potter

Se spune că Orlando reprezintă o metaforă pentru relația Virginiei Woolf cu poeta Vita Sackville West, și cine sunt eu să spun altfel, dar am simțit că prin Orlando, se expune pe sine. Gândurile lui Orlando sunt ale ei. E adevărat, vedea în Vita femeia care ea nu a putut fi niciodată (o subestimare, socotesc eu), dar în această carte am înțeles altceva mai mult despre Virginia, decât despre Vita. Mi se pare interesant că ambele femei erau bisexuale și soții lor nu aveau nimic împotriva acestui fapt … Nu mi-aș fi închipuit asta posibil la începutul secolului 20, dar bănuiesc că artiștii sunt mereu cu 5 cm mai aproape de un oarecare adevăr al vieții și pentru ei limitele sunt de un alt tip. Virginia își și termină cartea în 1928, exact când și ultima scenă din carte o surprinde pe Orlando visătoare. Cumva, asta mi s-a părut un detaliu important pentru legătura autoare-Orlando. Una și aceeași persoană.

Printre altele, Orlando însumează și o monografie a Angliei privită prin lupa mai multor secole. Spun lupa și nu altceva pentru că lupa mărește, iar Virginia Woolf nu lasă nici un detaliu să-i scape, îl încondeiază pe fiecare cu imaginație și figuri de stil, toate la locul lor. Carul alegoric gonește odată cu pana scriitoarei, oferind descrieri fabuloase, (ex: ”ochi care păreau proaspăt pescuiți din fundul mării”), fantastice, mitice, (deși foarte lungi pe ici, colo) îmbujorate de un umor simpatic și misterios pe alocuri (uneori Virginia aproape că ne spune ce gândește personajul sau ce s-a întâmplat în cutare scenă, dar apoi se oprește, pentru că concluzionează că nu are rost). Sensul nu are loc în povestea privită de-a întregul, ci sensul trebuie căutat în Orlando, personajul însuși. Cu toate că autoarea învelește trecerea timpului și experiențele lui Orlando în ironii și glume, mie mi s-a părut clar printre rânduri, suspinul existențialismului și geniului creatorului. În existențialism am văzut nu doar căutarea sensului vieții, ci căutarea identității sexuale și trecerea dincolo de bariere impuse.

Orlando - 2 (1992)
Tilda Swinton ca Orlando – el, 1992, în regia lui Sally Potter

Linia fină dintre sexualitatea masculină și feminină – căci cine poate spune cu adevărat că o femeie este o femeie, fără să aibă împrumuturi masculine, iar un bărbat este un bărbat, fără să aibă îmbunătățiri feminine? – este trecută grațios înainte și înapoi pe parcursul cărții. 🙂 Woolf critică subtil misoginismul, poziția femeii în societate și adjectivul ”slab” alăturat sexului – de ce femeile nu pot scrie, gândi, și trebuie mereu să fie politicoase, aranjate și să toarne lapte la ceai. Deși se vrea nepărtinitoare și neutră, prin ironia fină adusă acestor comportamente, se evidențiază frontul de pe care scrie autoarea. Orlando nu devine Orlanda, cât mai degrabă spiritul său cutezător e cel care persistă. Cu toate că nu i-a redat o personalitate extremă, Orlando se face ușor plăcut de către noi, umilii cititori, printr-o inocență delicată. Orlando nu se transformă în femeie pentru a căuta plăceri nemaiîntâlnite sau din cauza unor dorințe carnale. Ci, în lumina trecerii vremii, nașterilor și morților, Orlando cunoaște diverse tipuri de iubire și meditează foarte mult la viața așa cum e ea și ar putea fi. De aceea, biografia e mai mult o căutare de sine, cu concluzia că sexualitatea nu definește o persoană, o idee. 

Mi-a plăcut mult Orlando, mi se pare o poveste plină de înțelesuri și subtilități, ca iedera pe care Woolf o observare crescând pe case, un hățiș de simboluri. Am extras și multe citate frumoase ca exemplu pentru ce tocmai v-am relatat (și credeți-mă… mi-a luat mult să le transcriu) – iar dacă o să am vreodată ocazia, o să vreau să o citesc în limba engleză. Spre sfârșit am avut impresia că imaginea din capul meu se derulează mai în ceață, căci, deși bate câmpii cu rost, Woolf devine prea abstractă în ultima parte, ultimele 20 de pagini. Mi-ar fi plăcut să-și păstreze ritmul și sarcasmul până în ultima clipă. Altfel, sunt curioasă și despre alte cărți scrise de ea, pentru că am neglijat, păcatele mele, această femeie grozavă, exemplu de feministă înainte vremii sale

Orlando - 4 (1992)
Tilda Swinton ca Orlando – ea, 1992, în regia lui Sally Potter

Filmul

Nu mi-aș fi putut închipui o actriță mai potrivită decât una din preferatele mele, Tilda Swinton (pe care o apreciez foarte mult), să joace rolul lui Orlando, filmul apărut în 1992. Fața ei androgină și genunchiul ascuțit par desprinse exact din imaginația Virginiei Woolf. Ca și când cineva a săpat în lumea autoarei și și-a zis: Așa trebuie să arate Orlando! Filmul este mai puțin bun decât cartea, dar nu pentru că nu ar fi bun în sine, ci pentru că nu prezintă tot ce este în carte. Într-o oră și jumătate, Sally Potter ia elementele esențiale din nuvelă și le transpune pe ecran într-un mod reușit.

Îndrăznesc să spun că puteți citi cartea fără să vedeți filmul, dar categoric nu puteți vedea filmul fără a citi cartea. Din simplul motiv că nu ați pricepe nimic și vi s-ar părea și o prostie, pe deasupra! 🙂 Totuși, dacă citiți cartea sau dacă ați citit-o, uitați-vă și la film în caz că nu l-ați văzut, pentru că Tilda Swinton merită. O actriță cam subestimată, dar atât de versatilă și sensibilă. Se potrivește minunat cu rolul lui Orlando bărbatul, Orlando femeia, Orlando. 🙂

Aici puteți urmări o mică discuție dintre Tilda Swinton și regizoarea Sally Potter despre ce a însemnat realizarea filmului, iar aici, câteva idei despre simbolismul cărții în viața actriței.

Citatele din carte și cu asta vă las, că deja m-am întins precum Rusia. Vă sfătuiesc să le citiți, vă vor oferi o perspectivă mai bogată asupra a ce este cartea. Mai mult decât am putut eu, în limbajul meu sărac, să vă ofer în aceste rânduri. 🙂

”Verdele din natură este unul și verdele din literatură este altul. S-ar părea că există un antagonism între natură și literatură; pune-le față în față și se vor sfâșia una pe cealaltă.”

 

”Dar toate aceste detalii erau eclipsate de farmecul extraordinar degajat de acea făptură. Într-un spațiu de trei secunde și-a imaginat-o ca pe un cantalup, ananas, un măslin, un smarald, o vulpe în zăpadă; nu-și dădea seama dacă o auzise, o gustase, o văzuse sau toate trei laolaltă.”

 

”Căci bine a gândit filozoful care a spus că între bucurie și melancolie hotarul nu-i mai gros decât o lamă de cuțit; ba chiar, a mai spus el, cele două sunt surori gemene; și de aici a ajuns la concluzia că toate sentimentele extreme duc la nebunie.”

 

”Oare e necesar din când în când ca moartea să-și lase degetul asupra tumultului vieții, pentru ca nu cumva să ne zdrobească? Oare suntem astfel alcătuiți încât e necesar ca zilnic să înghițim câte  o mică doză de moarte, ca să putem face față treburilor vieții? (…) Oare Orlando, sleit de suferințele lui extreme, a murit timp de o săptămână, și apoi a revenit la viață? Și dacă așa s-a întâmplat, care-i natura morții și care-i natura vieții? Dat fiind că a trecut mai bine de o jumătate de oră de când aștept răspunsurile la aceste întrebări și nu am primit nici unul, îmi reiau povestirea.”

 

”Dar ce-i mai rău abia urma să vină. Pentru că din momentul în care boala cititului pune stăpânire pe un organism, îl slăbește până cade pradă unei alte belele care-și are rădăcinile în călimară și rodește prin pană. Nefericitul se apucă de scris.

 

”Natura, care ne-a jucat felurite farse, plămădindu-ne, disproporționat, din lut și diamante, din curcubee și granit, amestecată într-o carcasă de cele mai multe ori nepotrivită, pentru că poetul are mutră de măcelar și măcelarul chip de poet, natura care se delectează cu enigme și mistere, astfel încât nici azi (1 Noiembrie 1927) nu știm de ce urcăm scările, de ce le coborâm din nou, iar mișcările noastre cotidiene seamănă cu plutirea unei nave pe o mare necunoscută, iar marinarii, cocoțați în vârful catargului principal întreabă, îndreptându-și lunetele spre zare: ”Se zărește uscatul sau nu?”, la care, dacă suntem profeți răspundem ”Da” și dacă suntem sinceri răspundem ”Nu”.

 

”E mai bine să trăiești neștiut de nimeni și să lași în urma ta o arcadă, un atelier de olărit, un zid alături de care să se coacă piersicile în pom, decât să arzi ca un meteor și să nu lași în urmă nici măcar pulbere.”

 

”Am fi dorit să-l scutim pe cititor de cele ce urmează și să-i spunem limpede că Orlando a murit și a fost îngropat. Dar, vai! Adevărul, Inocența și Onestitatea, cei trei zei crunți care veghează și stau de pază lângă călimara biografului, srigă: NU! Își duc goarnele de argint la gură și cer într-o singură suflare: Adevărul! Apoi strigă din nou: Adevărul! și suflând a treia oară într-o deplină concordanță, cer în acord: Adevărul și numai Adevărul!”
La care – Cerul fie lăudat că ne mai oferă un răgaz să ne tragem răsuflarea – ușile se deschid lin, de parcă le-a suflat adierea celui mai blând și mai sacru zefir, și pătrund înăuntru trei siluete. Prima vine doamna Puritate, a cărei frunte e legată cu fâșii din cea mai albă lână de miel; are un păr de zăpadă suflată de vânt; și în mână ține o pană albă de gâscă virgină. E urmată de doamna Castitate, care pășește mai trufaș, a cărei frunte se aseamănă cu o turlă aprinsă care arde, dar nu frige, ca o diademă din țurțuri de gheață; ochii îi sunt stele pure, iar degetele ei, dacă te ating, îți îngheață și măduva din oase. Imediat în urma ei, pitindu-se parcă în umbra surorilor mărețe, vine doamna noastră Modestia, cea mai gingașă și mai frumoasă dintre cele trei, al cărei chip strălucește domol, ca un corn de lună nouă, vulnerabilă și pe jumătate ascunsă printre nori.”

 

”Într-adevăr, deosebirile de opinii sunt suficiente ca să provoace vărsări de sânge și revoluții. Orașe întregi au fost devastate din pricini și mai neînsemnate și un milion de martiri s-au lăsat să fie arși pe rug decât să cedeze o iotă din ideile în numele cărora combăteau. Oamenii nu cunosc o pasiune mai arzătoare decât dorința de a-i face și pe alții să creadă în ce cred ei. Nimic nu atacă mai crunt rădăcina fericirii și nu-l înveninează mai aprig pe un om decât gândul că un altul disprețuiește ceea ce el prețuiește.”

 

”Ce fantasmagorie mai e și în mintea noastră și ce lăcaș de brambureală! În momentul ăsta plângem că ne-am născut și ne văităm de starea noastră, aspirând spre puritatea ascetismului, și în următorul moment ne lăsăm copleșiți de miresmele unei cărări dintr-o grădină veche și ne dau lacrimile când auzim cântul sturzilor.”

 

”Oricât de diferite ar fi cele două sexe, între ele există totuși o permanentă interferență. În fiecare ființă umană are loc o oscilare de la un sex la celălalt, și adeseori doar hainele mai rețin înfățișarea bărbătească sau femeiască, în timp ce în adâncuri sexele dezmint ceea ce se vede la suprafață.”

 

”E imprudent să navighezi navighezi pe Oceanul Atlantic într-o barcă cu vâsle, e imprudent să stai într-un picior în vârful Catedralei St. Paul, și e și mai imprudent să vii acasă singură cu un poet. Un poet e un amestec între Atlantic și leu. Primul te îneacă și al doilea te sfâșie. Dacă supraviețuiești colților, te înghit valurile. Un om care e capabil să sfărâme iluzii e o fiară și un puhoi în același timp. (…) Viața e un vis. Deșteptarea e cea care ne ucide. Cel care ne răpește visurile ne răpește însăși viața – și tot așa înainte pe încă șașe pagini dacă doriți, dar stilul ăsta e odios și e preferabil să renunțăm la el.”

 

”-Numele meu e Orlando, i-a răspuns ea.
Și el o ghicise. Pentru că atunci când vezi o corabie plutind, scăldată în soare, spintecând trufașă Marea Mediterană și venind din Mările Sudului, exclami pe dată ”Orlando”, i-a explicat el.”

 

”Fără îndoială, fiind femeie, și încă una frumoasă, în floarea vârstei, o să renunțe curând la parada asta de scris și de meditație și o să înceapă să se gândească la un pădurar (și atâta timp cât o femeie se gândește la un bărbat, nimeni nu are nimic împotriva faptului că și femeile gândesc). Și pe urmă o să-i scrie pădurarului un bilețel (și atâta timp cât scriu bilețele, nimeni nu are nimic împotriva faptului că și femeile scriu)..”

 

”..trebuie să ne întoarcem și să-i spunem sincer cititorului care așteaptă ca pe jar să afle ce e viața – vai, trebuie să-i spunem că n-avem habar.”

 

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s