Cum abordezi un tip? Dar o tipă? Trimiți poze cu căpitanul vasului fără ca ea să le fi cerut? Pretinzi că nu ești interesată doar ca să-i atragi atenția? Promițător? Este online-ul viitorul? Pe cai atunci, cititorii mei voioși! Astăzi îmi pun întrebări legate de relațiile moderne și ”dating”-ul corespunzător.
Eram în oraș zilele trecute, la o cafenea, și așteptam pe cineva, eu ajungând mai devreme. În stânga mea, un el și o ea. Am vrut să trec mai departe cu privirea – un simplu cuplu, dar ceva mi-a atras atenția că e posibil să mă înșel. Știu: nu e treaba mea ce fac alții și cine-s eu să-i judec. Dar judec oricum, nu pe ei, ci măcar contextul și aparențele. Fiind însă o iubitoare și observatoare de experimente sociale – unele încercate pe pielea mea – am urmărit un pic incidentul. (desigur că nu toate experimentele sunt și captivante pentru o majoritate de populație, dar relevă anumite tendințe sau trăsături generale) Situație: eu încercând să mă uit la el și ea fără ca ei să-și dea seama că sunt o ciudată care e cu ochii pe ei. Dificil, dar ceva ceva tot am prins.
În primul rând, ea părea total neinteresată. Parcă simțeam din privirea ei că voia ca întâlnirea să se termine ACUM, se uita în toate părțile, mai puțin în ochii lui și se juca nepăsător cu telefonul. El era cel care făcea conversația, deși stătea, îndoielnic, cu brațele încrucișate. Mi s-a părut un pic nervos în sensul că ori știa că e redundantă întâlnirea, ori nu era sigur dacă interesul e reciproc și încerca să salveze… orice ar fi fost de salvat. Apoi m-am gândit: dacă acesta o fi un cuplu DEJA? Dar asta nu mai e treaba mea pentru că mă gândesc la stagiile pre-cuplu acum.
Am citit un articol bun pe Medium despre povestea asta, care zicea așa:
”Instead of telling people how we feel, we just don’t text back. We no longer have people cancel, we get flaked on, and then we flake on other people. We no longer date or commit, we “see” and “hang out” with each other. We are complicit in a dating culture that systematically prevents intimacy — we’ve become a generation afraid of being in love.”
Nu te învață nimeni ”how to date”, ce să faci la o întâlnire, cum să te comporți, cum să NU interpretezi absolut totul și mai rău: ce urmează după. Evit să menționez aici site-urile de două rupii (așa mică valoare), care copiază din engleză ”10 pași pentru o întâlnire perfectă cu EL/EA” și care consideră că abordează problema. Nu mi se pare simplu să oferi o rețetă cu x și y și gata, fără să înțelegi imaginea de ansamblu, contextul, impulsurile emoționale și până la urmă, fizice. Ce face o întâlnire decentă cu cineva? Care e limita de disperare / dubioșenie / interes real? Când ar ”trebui” să intervină romantismul, dacă el mai există? Chiar ne e frică să ne mai îndrăgostim și să ne angajăm pe bune într-o relație și ne complacem cu oameni temporari, nepotriviți, fără vreun atașament aparte? (sau chiar și potriviți, dar cărora le vedem rapid un sfârșit pentru că … cineva mai bun așteaptă după colț)
Cireașa pe tort, pupăza peste colac și carnea din bolognese este tendința digitală pe care o ia această parte a vieții sociale. Știm cu (aproape) toții Tinder … care e mai mult sau mai puțin satisfăcător. Cu toată lumea cu care am vorbit mi-a spus: ”e doar o aplicație prin care intermediezi sexul fără constrângeri”. Clar trăiesc acum 100 de ani când eu credeam că întâlnești oameni în primă fază și mai apoi decizi ce urmează. 🙂 Nici măcar pre-dating, pe Tinder, dacă vreți, sau pe Facebook, nu sunt reguli pe care să le știm a urma. Sunt tipe care au poze DOAR cu ele, mii de selfie-uri în aceeași ipostază. Sunt tipi care își arată doar mușchii, mașina, banda de la chiloți, câinele sau pisica (pentru că dă bine) și unii chiar cu iubitele – adică de ce nu? :)))) Și sunt cei care pretind că nu sunt la fel ca ceilalți. 🙂 E bine oricum că oriunde – chiar și pe Facebook – poți bloca oamenii nedoriți.
Co-fondatoarea Tinder a încercat să creeze o alternativă cu opțiuni mai restrânse (și mai … inteligente) asupra compatibilităților, pe același motiv de a îmbunătăți întâlnirile și interacțiunile amoroase, să zicem, dar și pentru a da femeilor mai mult imbold. Așa s-a născut Bumble, o aplicație care are deja succes în rândul adulților. (nu știu dacă la noi e valabilă, parcă doar pe iOS și Android) Aici bărbații nu pot trimite mesaje, ci femeia are la dispoziție 24 de ore pentru a trimite un mesaj, sau conexiunea cu respectivul dispare. Astfel, femeile sunt scutite de conversații nedorite și dubioase și poate se simt mai în control să facă primul pas.
Citeam undeva că pe Tinder, de exemplu, sexul masculin este mult mai numeros decât cel feminin, și tipii sunt disperați, dau like la aproape orice și cine pică, aia e. Cumva că fetele sunt mai selective și oricum nu se răspunde la mesaje sau nu se inițiază mesajele, nici măcar la ”matching”. Disperarea e mare? … A face primul pas înseamnă să fii vulnerabil, să spui, subtil: aș putea fi interesat/ă de tine. Iar noi dăm ”like”, ”swipe” etc. dar mai mult nu facem. Îți dau swipe, dar nup, nu sunt interesată. Logică sau ce naiba? Nu știu dacă Bumble o fi de chiar așa bun sau nu, am citit și recenzii negative, dar eu de aici trag simpla concluzie că online-ul va purta un rol masiv în ce va însemna ”găsirea” și ”potrivirea” unor oameni pentru o relație. Validarea, bineînțeles, va veni tot din viața ”reală”.
Și dacă nu e în online … în club, în bar? Te uiți la ea intens minute întregi ca un psihopat și nu faci nici o mișcare? Aștepți ca prada să vină singură? Ce conversații inițiezi? Am trecut prin toate aceste faze, nici una nu m-a mulțumit în mod deosebit. :)) Nu sunt pretențioasă, doar curioasă. Mi se pare curios cum oamenii se agață de tot felul de lucruri pentru a-și satisface nevoia de a fi cu cineva și de cele mai multe ori … nu ies bine. Ies ciudate, nepotrivite și oamenii dispar fără să-ți spună ce n-a fost bine. Mă recunosc aici și eu, o lașă.
Clar nu există o rețetă universală pentru a merge la o întâlnire perfectă și de a-ți găsi partenerul pe viață. Dar ce putem face, totuși, ca întâlnirile să fie mai bune? Mai conectate? Fără să simți, nervos, că vrei să se termine neapărat. (am fost și-n situația asta, groaznic – și mă întreb oare câți au simțit asta reciproc față de mine? probabil n-o să știu niciodată – de ce? pentru că oamenii dispar) Credeți că sunt totuși câteva lucruri de bun-simț pe care le putem respecta și care ne pot aduce succese mai mari, o conduită de urmat? Cum ar funcționa asta în societatea românească – dacă e să restrângem la zona de interes. Aici unde matriarhatul e înfloritor, dar nici feminismul nu se lasă mai prejos. Și este așa o zonă gri … Iar online-ul este deseori stigmatizat. (hăăăhăăă, vă știți de pe Facebook) Dar o fi chiar așa un lucru rău?
Aziz Ansari, un comedian pe care nu îl urmăresc în particular, dar care mi-a atras atenția cu subiectul în cauză, a scris o carte: Modern Love. (și aveți aici un articol în Time în care adresează treaba asta) Nu am condus interviuri, studii de grup sau alte experimente sociale de gen, tot ce știu e pe propria piele sau pielea prietenilor mei. O piele lungă, deci. El vorbește tot despre era online-ului și cum efectiv ai la dispoziție cam … o grămadă de variante. Iar când avem la dispoziție o multitudine de opțiuni, nu facem mereu cele mai bune alegeri, nu-i așa? Din lipsa timpului, epuizarea capacității de a lua o decizie etc. Suntem pretențioși și cădem pradă unor filtre care uneori nu reprezintă ce dorim de fapt. Dar CE DORIM, de fapt, cu adevărat?
Dacă ne gândim la cât de târziu încep generațiile noastre să se căsătorească, aș spune că viața romantică sau un partener pe viață nu mai reprezintă o prioritate (oricât ne-ar bate lumea la cap să o facem! :D). Emanciparea accelerată a femeilor și valul de relații homosexuale nu se mai încadrează în tipologia ”sunt cu cineva pentru că așa e în siguranță” (un soț – care mă protejează, o soție – care mă așteaptă mereu cu masa caldă). Suntem într-o căutare, deseori, oarbă. Scria Priya, o fată:
”I think there is a lack of understanding in dating culture (…). Things are different now because people don’t need each other. We don’t necessarily need each other financially, emotionally or sexually. Which means that we are not obligated to accept each other.
But our generation…we are struggling to create newer models. What we need to do now is not cure the symptoms, but cultivate solutions that meet the needs of the 21st century.”
Iar întâlnirile nereușite, ciudate, stânjenitoare nu ne ajută deloc pe calea asta. Bine, bine, sunt multe cărți care ne vorbesc despre dragoste, pasiune, cum să menții flacăra și o grămadă de asemenea lucruri, care mai de care mai (in)utile. Dar până acolo? Pupi 100 de broaște până găsești un prinț, te dai bătut, te doare-n fund, de ce trebuie să stăm în situații greșite, neplăcute, dacă putem avea ceva mai bun? Putem să găsim o cale să reducem timpul irosit pe nepotriveli? Care ar fi aceste noi modele? Ce e de făcut și eu cu cine votez?! 🙂
ianca 
Mi se pare că articolul ăsta e scris de mine, dar cu ale tale cuvinte. Mulțumesc că ai pus pe foaie ce gândesc și eu de ceva vreme. Și-s convinsă că mai sunt ca noi.
E adevărat că trăim totuși într-o epocă în care nu mai arde atât de tare să fii cu cineva, presiunea socială a scăzut destul de mult (cel puțin în aparență, e un subiect sensibil și posibil să găsim destule contraste în relația cu esența) și oamenii-s ”cool with being single” și ”seeing each other” și ”seeing other people, too” și ”hanging out”. Pe de altă parte, mi-a venit în cap un citat din Grey’s Anatomy, the early days: „At the end of the day, when it comes down to it, all we really want is to be close to somebody. So this thing, where we all keep our distance and pretend not to care about each other, is usually a load of bull. […] And sure, sometimes close can be too close. But sometimes, that invasion of personal space, it can be exactly what you need.”
Asta mie îmi sună așa ca vorba aia românească: ”rău cu rău, dar mai rău fără rău.” Da, toți vrem să fim liberi și tineri și (ne)liniștiți și fără prea multe griji și angajamente și să nu ne batem capul, dar până la urmă parcă se dovedește că, pentru mulți, commitment still does it.
În altă ordine de idei, eu nu știu ce să zic cu aplicațiile astea. E adevărat că avem tot mai puțin timp liber și chiar poți găsi pe cineva cu care să vorbești o oră, în timp ce ești în metrou sau autobuz, încercând să ajungi de la un job la altul sau la cursuri sau acasă. Da, sunt avantaje. Dar știi ce mă gândeam? Sunt oameni mișto pe care i-am întâlnit în viața reală complet din senin și cu care am purtat conversații lungi, cu substanță, cu care am râs pe bune, care m-au inspirat, timp în care m-am uitat la telefon doar cât să-i scriu colegei mele de apartament că întârzii, dar sunt ok. Oameni cărora nu le-aș fi dat niciodată swipe right dintr-un motiv sau altul. Am învățat eu în facultate că asta e un fel de asimetrie informațională, selecție adversă. Cum facem cu asta?
Nu, n-am niciun răspuns, dar pur și simplu am simțit nevoia să scriu două rânduri la articolul ăsta. Au ieșit cam mult mai multe, după cum vezi 😀
Ioana, mulțumesc pentru multele rânduri și e ok, răspunsurile vorba aia, ni le dăm singuri, până la urmă.
Asta cu selecția adversă nu am înțeles-o – despre ce e vorba? 🙂 Cred că îmi dau seama unde bați, uneori și eu întâlnesc oameni cool cărora nu ”le-aș fi dat swipe”, dar sincer nu îmi amintesc ultima dată când am întâlnit o asemenea persoană. Sunt cam rari…
Îmi place citatul din Grey’s, și se referă probabil la bravura pe care o pun mulți oameni ca mască pentru alegerile lor nefericite sau lipsa de alegeri ”mi-e bine și așa”, deși în adâncul lor și la sfârșitul zilei îi roade singurătatea că nu au cu cine să împartă mai îndeaproape micile bucurii. Că aparent e un fundament al dezvoltării noastre sănătoase, echilibrul între a avea lucruri pentru tine și a le împărți cu alții – chiar și emoțional vorbind. DAR sunt totuși și cei cărora chiar le e bine așa și sunt ei cu ei și nu caută, la momentul respectiv, altceva, pentru că nu e o prioritate.
Da, da, sunt perfect de acord că unii chiar nu caută și-s bine, de asta am zis doar ”pentru mulți commitment still does it”, și nu ”pentru toți” 😀
Selecția adversă e o formă de asimetrie informațională (cealaltă fiind hazardul moral) și presupune cam așa: agenții economici ajung să se implice în tranzacții mai puțin rentabile pentru ei, deoarece au mai puține informații decât alții din piață. Se întâmplă des în asigurări, ajungi să vinzi un produs unei persoane mai puțin dezirabile, pentru că ea e dispusă să plătească suma X, știind că sunt șanse mari să se producă riscul. O altă persoană, cu șanse mult mai mici să i se întâmple evenimentul, deci un client de dorit, nu va vrea să plătească suma X, așa că, pe românește, își va băga picioarele în asigurarea ta 😀 Și tu, ca asigurator, ajungi să vinzi până la urmă doar persoanelor cu un risc mare, asta pentru că tu nu știi care-s unii și care-s alții. Dacă ai chef, Akerlof explică foarte drăguț problema în ”The Market for Lemons…”, folosindu-se de piața auto second hand și numind mașinile cu probleme lămâi, iar pe cele bune – piersici 😀
Cumva, printr-o extrapolare, mi se pare că se potrivește un pic în problema cu alesul match-urilor prin aplicații 🙂
Mulțumesc pentru lămurire și am căutat un pic un video explicativ ca să înțeleg mai bine – deci cumva comparația ar fi că oamenilor cărora nu le-am da ”evăr” un swipe right sunt cumva… the good used cars. :)) Iar noi, neștiind să le diferențiem, ne hazardăm deseori. Faină analogie 🙂
Observ și eu tot mai des starea de confuzie în care se află mulți tineri în ultimii ani când vine vorba de a întâlni un potențial iubit/ă sau partener/ă. Poate așa o fi, din cauza schimbărilor prin care a trecut și societatea, schimbarea mentalităților, faptul că ne aflăm cu un picior în online și viitor, cu altul în valorile insuflate de părinți/bunici, faptul că tendințele sociale (ce e cool și ce nu/ ce e aplaudat și ce nu) nu sunt în concordanță nici măcar cu cele mai bazale nevoi ale ființei umane, pe care fie le ignorăm, fie le renegăm, ce să mai zicem de cele mai înalte aspirații pe care le nutrim undeva în adâncul nostru. Dar să nu deviez prea mult 🙂
Pe actualul meu iubit îl știu de pe facebook, deci cunosc reacția aceea de ,,hăhăăă facebook” :)) Da, ne-am văzut la câteva evenimente random prin oraș, dar poate nu ne-am fi observat prin mulțime dacă nu știam că suntem ,,friends” pe facebook. Poate nu mi-ar fi stârnit curiozitatea dacă nu aș fi știut, din newsfeed, că e pasionat de astronomie, de fizică, de Univers, de oameni și de multe altele – chestii pe care le observasem pasiv și care, aparent, au rămas întipărite prin capul meu. Cumva, online-ul a fost un filtru, dacă vrei. Dar filtrul acesta ar fi valorat fix zero dacă prima întâlnire reală ar fi fost neplăcută.
Cândva, credeam că dacă te strădui, poți clădi o relație frumoasă cu oricine. Sincer, nu, nu mai cred asta. Cred că lucrurile bune se simt ca fiind bune de la bun început 🙂 Emoționant, da, să fie din plin! Dar dacă e stânjenitor în vreun fel, aș zice că iată un alt filtru foarte eficient. Nu contează motivele. Nici unul dintre cei doi nu ar trebui să fie ,,de vină”. Adică, până și cele mai stângace și stupide chestii pe care le-ai putea face tu, Anca, la o întâlnire, dacă omul e pe aceeași lungime de undă cu tine va înțelege perfect de unde vin chestiile alea, sau va intui măcar, fără ca asta să vă stânjenească pe nici unul dintre voi. Iar dacă nu… ar fi oricum o pierdere de timp, pe termen lung.
Oricum, știu că e foarte greu să împaci dorința de a-ți oferi șansa să cunoști ȘI persoana aceasta cu dorința de a nu-ți irosi timpul. Însă cred că atât, măcar atât, ne mai putem oferi unii altora, dincolo de tinder sau facebook: o oră la o cafea, o scurtă intersectare de drumuri, indiferent cu ce concluzii vom rămâne ulterior.
Ce raspuns frumos – nu stiam asta despre iubitul tau, dar ce conteaza unde v-ati cunoscut, daca va intelegeti bine… pana la urma, asta e important. Oricum, in 50 de ani asta va fi o chestier perfect normal – sa incepi in digital si sa continui in viata reala… eu recunosc ca sunt mai old-school si as prefer variant traditionala, aia romantizata, o carte comuna la librarie sau un film bun la care sa fac o remarca si cineva sa rada. Dar nu prea merge… :))) Cred (inca nu sunt sigura) ca ne putem oferi unul altora o scurta intersectare, pentru ca si daca o concluzie e proasta (ale mele au cam fost), macar mi-au oferit un spectru a ceea ce nu imi doresc…. dar parca prea multi de „asta nu-mi doresc”, Iulia. Nu stiu ce sa zic. Ma regasescin „starea de confuzie in care se afla multi tineri in ultimii ani”. 🙂