21 de milioane și o mână de pământ

De două ori m-am întors în România în timpul anului în care am fost plecată în Liban – o dată, scurt, în Decembrie 2014 și definitiv, în iunie 2015. Nimic nu a fost, însă, ca prima oară când m-am întors după mult timp. Aș vrea să vă povestesc un pic despre acel moment. 🙂

Desigur, m-am reîntors în România de mai multe ori, dar niciodată după o perioadă atât de îndelungată. Nu aveam emoții, sau poate nu voiam să recunosc că am emoții. Când am aterizat pe aeroportul Otopeni, au început să-mi tremure genunchii, era ca și cum corpul meu ar fi recunoscut corpul pământului unde m-am născut, ca un magnet. 

Am coborât din avion cu pletele în vânt, căci era Decembrie, v-am spus, și am rămas o clipă așa – nu mă gândeam neapărat la nimic, contemplam doar. Aș fi vrut să ating pământul, să pun mâna pe ceva, dar totul era doar beton… și probabil oamenii m-ar fi crezut nebună. Mă rog, de parcă asta m-a oprit vreodată pe mine. Nu m-am smțit niciodată atât de ”Ion”, fiica pământului ca atunci, când aș fi vrut măcar un pic să-mi trag sevele din pământ.

Zâmbeam necontrolat pentru că eram … acasă, era totul familiar. Drumul Otopeni-București nu e unul prea ferice, dar în acea dată, mi-a luat ochii. Mi-am desfătat privirile cu ce se mai vedea verde din natură, cu picăturile de apă de pe geamul autobuzului, vremea liniștită, ușor vântoasă, și deși gri, pentru mine era frumoasă.

Nu am plâns. Am fost doar senină. Nu credeam că puterea asta a țării sau a ce-o fi, poate avea un astfel de efect asupra mea. Nu știu ce zace aici sau oriunde altundeva. Poate e zona de confort. Poate știu că aici e posibil să aparțin cu adevărat când o fi să mă stabilesc undeva. Cumva, mă cucerește treptat locul ăsta sălbatic la inimă.

11034264_10205770548759914_2909290812088439977_n
Românca de mine în Liban, unde le povesteam copiilor despre România și ei tot voiau să facă poze cu mine :))

Să știți că în general, patriotismul nu mă înflăcărează și nu mă face să mă bat cu pumnii în piept: SUNT MÂNDRĂ CĂ SUNT ROMÂNCĂ! Consider că uneori fix asta sau, să zicem, naționalismul ușor exagerat ne împiedică să construim legături cu ceilalți, indiferent de naționalitate. Iar eu nu vreau ziduri în România. Vreau să ne înțelegem unii cu alții, să fim frați cu codrul și munții și marea în pace și respect, să apreciem ce avem și să construim împreună, nu în diferențe.

Azi e ziua tuturor celor care au ales România. Nu vreau să fac nici o constatare apatică, de tipul ”ipocriților, nu a fost alegerea voastră să vă nașteți aici”, și nici una siropoasă, ”prin câte am răzbit noi, poporul român!!!” ci să vă spun că dacă închideți ochii și ascultați atent și în liniște, o să auziți o inimă de vrabie care bate mică, sfrijită, speriată, dar curajoasă și demnă. E inima mea, a ta, a noastră, suflul unei țări care vrea să zboare, dar are o aripă frântă. Ne așteaptă pe noi să avem grijă de ea și să o scoatem din colivie.

România, această țară în care e minunat să te reîntorci … La mulți ani!

Anunțuri

2 comentarii

  1. Sunt niște legi în lumea aceasta, una dintre ele spune că unui om îi e dor de locurile în care a crescut și a trăit. Așa funcționăm, asta nu înseamnă că România are ceva mai special decât orice alt loc. Chiar și cei care se nasc în stepa rusească sau în deșertul (african, american etc) tânjesc după locurile respective după ce au petrecut un timp în civilizație, locul acela i-a definit atâta timp, o parte din ei a rămas mereu acolo. România e frumoasă, are multe părți bune multora le place, dar sunt mulți care nu se mai întorc niciodată înapoi și nu mai manifestă vreun dor…

    1. Buna, Paul, multumesc pentru vizita. Sunt de-acord ca Romania nu are nimic mai special decat alte locuri, din punct de vedere logic, rational. Ce face Romania speciala pentru fiecare om e experienta lui – pozitiva sau negativa, sentimentele fata de locurile acestea care i-au definit. Cred ca e alegerea fiecaruia daca ramane, pleaca, eu nu sunt in masura sa judec. Surprinzator, eu am trecut prin acest dor dupa 1 an de Liban – si mi-a placut enorm acolo si vreau sa ma reintorc in vizita de cate ori pot. Deci nu e vorba neaparat de comparatie cu lower standards. Pur si simplu asa am simtit eu. Poate ca peste 10 ani, cand o sa am familie si alte responsabilitati, voi simti altfel. Poate o sa-mi fie sila si nu o sa mai am rabdare. Momentan insa … pare-se ca sunt inca o idealista. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s