Epoca de Fier

Apropiindu-mă de realizarea dorinței mele de a citi cărți a cel puțin 30 ( am ridicat miza! ) de autori de nații diferite, astăzi vă las cu recenzia unui roman al cărui autor a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2003.

Titlu: Epoca de fier (Age of Iron [EN] )
Autor: John Maxwell Coetzee – născut sud-african în Cape Town, acum e cetățean australian

Despre ce e vorba: Povestea se petrece în Africa de Sud, mai exact în Cape Town, în vremea apartheidului ( regim politic rasist, impus de albi negrilor, concretizat printr-o separare a albilor de negri, aceștia având diverse restricții, și de-aici numeroase conflicte )
Doamna Curren, fostă profesoară, este bolnavă de cancer la sân, în fază terminală. Astfel că se hotărăște să-i scrie un fel de scrisoare-jurnal fiicei sale care este plecată în America. O scrisoare lungă, în care bătrâna își povestește toate gândurile, își exprimă reproșurile, dezgustul față de ce se întâmplă în țara ei, suferința cauzată de boală … scrisoare ce nu trebuie trimisă decât după ce aceasta moare.

Un personaj ciudat apare, însă, între timp. Este un vagabond pe nume Vercueil, pe care inițial doamna Curren îl respinge, dar ajunge să-l accepte, în final, chiar ca pe îngerul ei păzitor. Acesta se aciuează la casa ei, într-un șopron vechi și bătrâna încearcă să-l alunge, căci e respingător, miroase urât și arată ca un sălbatic, dar neavând suficiente puteri, începe să-i dea bani, să-l primească în casă și să se obișnuiască cu el.

Sfârșitul e tragic, dar frumos, însă, după cum bine știți deja, nu vi-l voi spune, asta e partea pe care trebuie voi să o descoperiți. 🙂

Opinie personală: La început m-am gândit că o să citesc foarte mult despre cum se tânguie doamna Curren despre boala ei și recunosc că nu am fost foarte încântată de această perspectivă. Recunosc și că prin intermediul acestei cărți am aflat mai multe despre apartheid, despre care aveam atât de puține cunoștințe la momentul citirii.

Totuși, pentru că acțiunea s-a dezvoltat, iar introspecțiile femeii au devenit mai profunde, am încercat și alte sentimente pe parcursul lecturii. E ciudat cum cărțile îmi pot influența starea, căci Epoca de fier m-a făcut să mă simt tristă din pricina imaginilor evocate, din cauza suferințelor angrenate în joc, mi-a indus chiar o stare de halucinare când eram și eu bolnavă ( răcită, la pat ), ceea ce nu credeam că e posibil. În opinia mea, este însă o carte puternică, bine conturată, cu o poveste relativ simplă, însă ancorată foarte mult în psihologic. O recomand doar dacă aveți, hm, starea … necesară. 🙂

Citate:
”Îmbrățișăm ca să fim îmbrățișați.”

”De bandele de derbedei mă tem eu, de băieții ăia cu gurile încleștate, rapace, ca niște rechini, asupra cărora începe să se lase umbra închisorii. Copii care-și bat joc de copilărie, de timpul minunilor, timpul când crește sufletul. Sufletul lor, organele minunării, ciuntite, pietrificate.”

”Foame, m-am gândit eu, foamea ochilor, asta simt, o asemenea foame, încât nu-mi vine nici măcar să clipesc. Mările astea, munții ăștia, vreau să mi le întipăresc în văz atât de adânc, încât, oriunde m-aș duce, să fie mereu acolo, în fața ochilor mei. Sunt flămândă de iubirea pentru această lume.

”Nu știu dacă ai copii. Nu știu nici dacă pentru un bărbat e același lucru. Dar când aduci pe lume un copil din propriul tău trup, îți dai viața acelui copil. Mai ales primului copil, primului născut. Propria viață nu-ți mai aparține, ci e a copilului. De aceea nu murim cu adevărat: pur și simplu ne dăm viața mai departe, viața care o vreme a fost în noi, și rămânem în urmă. (…) Totuși, este înspăimântător să fii în prag de plecare. Chiar dacă e doar atingerea între două vârfuri de deget: unul nu vrea să dea drumul.”

”Viața nu înseamnă să te iei după un băț, o prăjină, o prăjină de steag, o armă, și să vezi unde te va duce. Viața nu e după colț. Ești deja în toiul vieții.”

”Să ai opinii într-un vacuum, opinii care nu ating pe nimeni, e egal cu zero, așa mi se pare. Opiniile trebuie auzite de alții, să fie auzite și cântărite, nu doar ascultate din politețe. Iar pentru a fi cântărite, trebuie să aibă greutate.”

”Aspir întotdeauna la onoare, la o onoare personală, folosind rușinea drept călăuză. Atâta vreme cât îmi era rușine, știam că nu mă rătăcisem în dezonoare. Acesta era rostul rușinii: o piatră de încercare, ceva ce va fi mereu acolo, ceva la care te poți întoarce, asemenea unui orb, ca s-o atingi și ea să-ți indice unde anume te afli. În rest, am păstrat o distanță decentă față de rușinea mea. Nu m-am bălăcit în ea. Rușinea n-a devenit niciodată o plăcere rușinoasă; n-a încetat niciodată să mă roadă. N-am fost mândră de ea, mi-a fost rușine de ea. Rușinea mea, a mea și numai a mea.”

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s