Not a woman of words

Titlul nu prea e adevărat, dar îmi place cum sună. :)) Bine, e parțial adevărat. De ce afirm asta ? Păi să vedem …

Ați observat ( sper ) că îmi place să scriu. Uneori când scriu, mă simt ca și când aș trăncăni, ceea ce e ciudat, pentru că deseori chiar pălăvrăgesc ”în scris”, înșir fel și fel de minunății ( unele fără rost ), multe explicații, descrieri, paranteze etc. etc. Alteori însă doar scriu, serios, coerent, logic, cu o idee ( cel puțin așa consider eu ), transmit ceva. Și o fac, tot eu consider, foarte bine, îmi place. Textele vin din creierul meu direct prin degete, care abia așteaptă să le tasteze. 

 

 

Din păcate, asta nu se întâmplă la fel și cu ”vin din creierul meu direct prin gura mea”. În realitate, n-aș fi în stare să țin asemenea ”prelegeri”. Iar asta pentru că oral, îmi place să fiu scurtă și la obiect, de cele mai multe ori. Există, într-adevăr, momente în care ”delirez” sau vorbesc foarte mult sau cât trebuie, dar deseori las pe ceilalți să ia parte la dialog.

Astfel că sunt percepută deseori ca ”tăcută”. Mă enervează asta, dar îmi dau seama că așa e impresia unor oameni. Nu m-aș descrie ca tăcută, chiar deloc, însă mi se întâmplă câteodată, cu anumite persoane, să mi se golească mintea, să nu fiu în stare să port o conversație altfel decât ”profesională”. Nu pricep de ce. Atunci să vedeți strofocare … îmi imaginez creierul ca pe un abis întunecat, dar care strălucește ( o imagine incredibilă, nu ? =))) ) și în clipele de chin, în care încerc să scot o vorbă, o poveste, un fapt curios, există un cârlig de-ăla uriaș care explorează acest abis, doar doar o găsi ceva. Deseori găsește tâmpenii, care odată scoase pe gură, par penibile.

Mă gândesc că totul ține de exercițiul meu de a practica arta de a vorbi sau oratoria, deși nici aici nu excelez. Am ținut odată un mic mic discurs ( ba și în engleză! ) la un eveniment de închidere și mi-a ieșit bine. Dar ce credeți ? În mintea mea suna foarte frumos. Așa că l-am așternut pe hârtie, că mai apoi l-aș fi uitat. Dup-aia l-am repetat de vreo 10-20 de ori și când să-l redau, normal că a ieșit perfect. :))) Parcă nu pot fi spontană când vorbesc, sau originală. Dar când scriu, domne, apăi atunci să mi te ții!!

Cam asta am vrut să spun cu ”not a woman of words”. Nu stăpânesc decât cuvintele scrise. În mintea mea, construiesc fantezii și castele cu ele și vrăjesc slujitorii, însă doar în mintea mea și, ei bine, aici pe blog.

Anunțuri

12 comentarii

  1. Absolut, Anca, prin exercitiu, poti capata abilitatea de a vorbi mult, corent si lejer in public. Insa, cred ca felul tau de a fi nu este unul care sa fie asa deschis. Vorbesti mai mult atunci cand esti intre oameni pe care ii cunosti? Eu asa sunt. Vorbesc mult, logic, cred eu :D, in public, in fata oamenilor, dar ma simt mult mai bine printre cei care imi sunt dragi 🙂

    1. Nu știu ce să zic, vacitim, mi se întâmplă câteodată să fie chiar și cu oameni relativ apropiați sau oameni pe care-i plac, dar cu care nu-s în stare să zic 2 vorbe. ( nu mă refer la tipi pe care-i plac, ci oameni în general )

  2. modestia, la fel ca si cunoasterea de sine sunt doua determinari pe care oamenii nu le au incluse, cum s-ar zice all inclussive, de la sine. iar capacitatea de a analiza, rabdator, atent si obiectiv, dublata de o insusire de caracter care nu reda in exterior o imagine bombastica despre sine de dragul de a imagina, reflecta o realitate frumoasa despre tine, da, cea care fantezezi cu scrisele cuvinte si le dramuiesti pe cele vorbite!
    faina si postarea asta!
    weekend „escelentisim”! 🙂

    1. De ce afirmi că oamenii nu au modestia inclusă ? Despre cunoașterea de sine … clar, nu e ”all-inclusive”. Dar mulțumesc pentru apreciere. Totuși, nu drămuiesc mereu cuvintele vorbite … eu-s cu ”penelul”, nu cu ”limba”. 😀
      Un weekend miscellaneousian îți doresc și eu! 😛

  3. In unelee crecuri sunt deosebit de tacut, genul zis „retras” sau „observatorul”, vorbesc rar si atunci de regula scot o perla , sau spun ceva scut dar la foarte obiect.
    Cu cei cativa pieteni buni(2 –3) aici se schimba putin situatia, ii ascult cu atentie si apoi intervin cu ceva elaborat , logic si cu multe explicatii.
    Exista cazuri cand dau prea multe explicatii, explic mult , dar asta vine din cauza profesiei , unde daca nu ai explicat bine , si clientul intelege altceva , se nasc niste complicatii pe care nimeni nu si le doreste.

    Uneori mi se intampla si pe blog sa o iau razna , dar macar aici am o tasta „delete” 🙂 Spre deosebire de bloggeri buni, care isi planifica subiectele, ale mele le am in minte, tot ce scriu, este asternut pentru pria oara pe tastatura. Uneori ma trezesc noaptea ciu o fraza in minte pe care in ziua sau seara respectiva o scriu, iar de la aceea fraza se creaza articolul.

    Sper ca nu am „deraiat” prea tare ..:) scuze daca da 🙂

    1. Dragă Cartim, poți să ”deraiezi” aici cât vrei tu de mult, pe mine nu mă deranjează absolut deloc, să știi. 🙂
      Așa, și acum la comentariul tău. Și mie mi se întâmplă deseori la fel ( cu ideile pentru subiecte ), am mereu un carnețel la îndemână unde aștern despre ce mi-a trecut prin cap că vreau să scriu. Întotdeauna am fost bună la scris, la gramatică, la limbi străine … dar în scris!!! Oral parcă nu pot să șterg cu buretele ce tocmai am greșit, e mai greu și nici n-am atâta imaginație, mi se pare. Adică am, dar rar. Nu știu, e ciudat. 😀
      Și cu explicațiile sunt la fel, am o răbdare infinită când vine vorba de explicat … mă surprind pe mine însămi 😀

  4. Of, Misce, chiar te inteleg, chiar foarte bine. Cam asa sunt si eu… Daca in scris, as putea abera pe un subiect pagini intregi (doar timp sa am), cand vine vorba de vorbit (hehe), ma rezum la cuvinte putine, si trec in starea de ,,receptor”, mai degraba decat in cea de emitator. Mereu am fost cea care asculta, intr-un grup, fie el mare sau mic.
    Eu cred ca are legatura si cu contextul. In timp ce in scris nu intrerupi pe nimeni cu prelegerea ta si nici nu poti fi intrerupta, nici nu iti grabesti ideile caci asteapta poate si altul sa ia cuvantul, in comunicarea orala lucrurile se desfasoara intr-un ritm mai alert, iar din vijelia de ganduri si opinii despre un subiect, trebuie sa alegi, de multe ori, o fraza, o propozitie, hai doua. Iar asta e greu cand, poate, ai fi vorbit minute intregi, poate chiar ore intregi, pe subiect.
    Eu vorbesc mult doar cand ma simt in largul meu, alaturi de oameni dragi, apropiati (cu unii dintre ei, caci cu altii patesc asa cum ai zis si tu… pur si simplu nu stii ce sa agati cu carligul din abisul creierului :)) ), dar mi se intampla sa ,,imi dau drumul la gura” si alaturi de un relativ strain, dar cu care simt rapid ca sunt pe aceeasi lungime de unda.

    Eu nu prea stapanesc ceea ce se numeste ,,small talk”. Sunt chiar analfabeta cand vine vorba de asta. Exercitiu, exercitiu, de asta avem nevoie. Si poate sa observi cam ce vorbesc si cei din jur in astfel de situatii…

    p.s Apropo de a tine un discurs spontan… Am patit-o la sfarsitul liceului, ca sefa de promotie trebuia sa tin un discurs, dar eu am anuntat din timp ca nu voi face asta, insa directorul (dragul de el) a anuntat la festivitate ca urmeaza sa le adresez cateva cuvinte. Aia da panica. Si le-am adresat cateva cuvinte, dar am avut niste emotii ucigatoare, nici nu constientizam bine ce vorbeam :)) Cu toate astea, colegul de liceu alaturi de care stateam apoi, a spus ca discursul in sine, ceea ce am spus, logica si frazele au fost toate ok, bine organizate, inteligibile, si ar fi fost totul foarte bine daca nu as fi avut asa mari si vizibile emotii..

  5. Mda, si mie mi-e usor sa ma exprim in scris fiindca am mai mult timp sa ma gandesc si nu ma simt presata de privirile altora.
    Am citit din intamplare un comentariu de mai sus : „Eu nu prea stapanesc ceea ce se numeste ,,small talk”. Sunt chiar analfabeta cand vine vorba de asta.” Asta e valabil si la mine. Sunt multe persoane cu care, desi am trait mai multa vreme, nu am despre ce vorbi (unii colegi de cls, de pilda). Mi-e urat cand nimeresc sa merg spre casa cu vreunul de genul asta (e un oras mic, nu sunt prea multe directii posibile :-„)
    In schimb, cand sunt cu persoane cu care ma simt foarte in largul meu, turui cam prea mult. Asta nu inseamna ca nu vorbesc cu persoane necunoscute – ci doar ca sunt mai rezervata si prefer sa-i studiez mai mult. Faza e ca, in situatii din astea, sunt perceputa ca timida & tacuta (cum ai zis tu). Dar care e problema daca nu am ce sa le adresez?
    Mie mi se intampla, de multe ori, sa-mi vina idei de replici DUPA ce am fost pusa intr-o anumita situatie si sa regret amarnic ca nu mi-au venit pe moment :)))
    Am mai observat si ca vorbesc mai lejer cu straini necunoscuti decat cu romani necunoscuti… cred ca sunt mai deschisa fata de ei pt ca, din experienta, mi s-au parut mai deschisi, mai lipsiti de prejudecati si mai putin critici ei, fata de romani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s