Nu chiar, dar pe-aproape

Am promis undeva la începutul anului, cred, sau la sfârșitul lui 2010 pentru 2011, că n-o să-mi mai cer mii și mii de scuze pentru absențele mele uneori îndelungate. O să calc puțin peste cuvântul meu ( că doar e al meu ) și chiar vreau să-mi cer scuze că v-am cam lăsat singuri pe-aici, sunt restantă cu 3-4 articole și cu răspunsurile la comentarii … încerc să recuperez în week-end un pic, ok ? 🙂 Supraviețuiesc, să știți, o duc foarte bine, mă distrez și am ocupație aproape permanentă, deh .. trăiesc, cu alte cuvinte.

Bun. Pentru astăzi am un subiect … hm, interesant, aș afirma. E vorba despre cum ne plănuim uneori unele lucruri, chiar și cele mai mici. Cum ar fi … ( exemplu banal ) vestimentația pentru următoarea zi. Și apoi pac, intervine VREMEA, care strică tot !!! Și poate că vestimentația aleasă era una nouă sau deosebită sau pentru o ocazie specială. Dar nu, nu se poate. Pentru că lucrurile nu ies întotdeauna ( mai niciodată ) cum le plănuim.

Mi-e ușor să observ toate astea pentru că, invariabil și inevitabil ( deocamdată ), sunt una din cele mai mari planificatoare persoane în viață. Planific și îmi imaginez tot și felurite, v-am spus, de la cele mai mici detalii. Uneori sunt perfect sigură că am ”calculat” exact că așa se vor petrece lucrurile. În câte cazuri se întâmplă asta ? 5 din 100. Și nu că n-aș fi bună la previzionat. Oh, nu, uneori îmi iese așa o precizie .. pfff, țuț. 😀 Doar că apare: imprevizibilul. Nu spun că nu-mi plac situațiile imprevizibile, eu însămi sunt destul de imprevizibilă, mă surprind deseori singură. Imprevizibilul te poate și provoca, dar să nu merg atât de departe. Câteodată, imprevizibilul meu constă în ”nu se întâmplă nimic”. Adică eu îmi imaginez ceva, creierul meu țese niște imagini de ”cum o să fie”, pe care ajung să le fac destul de credibile pentru mine. ( sunt atât de jalnică, nu-i așa ? :)) ) Și la fața locului … nu se întâmplă. Sau se amână și atunci se strică vremea și iar nu iese. Nu știu ce m-aș face fără planuri B și C. :)) Și dacă tot zic de vreme, vreau să vă informez că îmi place să o sfidez. Rău de tot. Numai că ulciorul nu merge de multe ori la apă și ”cititul” în cer dis-de-dimineață nu funcționează mereu. :))

Mna, se pare că nimic nu merge ”conform planului”, nu ? Totuși, nu înțeleg de ce nu mă pot opri din imaginat și iluzionat diverse. Știu că nu se va întâmpla, că nu va suna, că nu va ieși bine, că nu va veni, că etc. și totuși, continui să creez imaginea asta în mintea mea. De ce, de ce ne face creierul una ca asta ? De ce ne ajută să ne alimentăm cu imagini false ? Și nu-mi pot pune piedică și stop, pentru că deși nu vreau, capul meu lucrează, pictează scene, sculptează cuvinte și fraze de ”cum o să fie, ce o să zic” și tot așa. Cred că gândesc și îmi imaginez prea mult. Dar concluzia asta nu mă ajută la nimic, sincer.

Există, totuși, și o parte bună. Câteodată ( de cele mai multe ori, ca să fiu ”tru” ), cu toate că planul meu amărât nu iese din prima și nu lovește-n plex scopul meu inițial, cumva, totul iese chiar mai bine decât am plănuit eu însămi. Nu e cumva ciudat ? Sau poate nu musai ”mai bine”, dar iese în avantajul meu, în orice caz. Asta înseamnă și că primesc palme peste față cu planificatul meu cu tot. Vă dau alt exemplu, cu colegii mei de la facultate, din grupă, că oricum nimeni de-acolo nu-mi citește blogul. ( și dacă citește … mai ai o șansă la x-ul ăla de sus :)) )

Minunații de ei s-au gândit să înceapă să cumpere cadouri pentru noi când e fiecăruia dintre noi. Și asta începând din semestrul 2. Ziua mea a fost în noiembrie, semestrul 1. Am zis … ok, na. Și ne cereau câteva fete uneori ba 5 lei, alteori ba 10 lei și rareori vedeam și noi ( sau eu personal ) cadoul. Nici nu m-am interesat, ce-i drept, pentru că chiar nu mă interesează !!!! Și colega mea iar se apucă zilele trecute să ceară bani pentru nu știu ce cadou. Am tăcut, n-am zis nimic. Nu aveam chef să dau bani și intenționam să-i răspund, dacă m-ar fi întrebat personal pe mine de ce nu vreau, cu motivele mele bine întemeiate … „nu îmi pasă”. Deja se repetase de 2 ori faza și eu tot tăcută, dar așteptam momentul în care să i-o ”arunc” peste față că NU VREAU SĂ DAU BANI PENTRU CADOURILE COLEGILOR MEI. ( da, sunt foarte rea, am o sămânță malefică în mine ) Și am venit și acasă foarte enervată de lucrul ăsta, de insistența cu banii, am obosit-o pe mama, săraca, cu pledoaria mea … deși, repet, PERSONAL nu mi s-a spus nimic. Dar eu așteptam momentul în care mi se va spune, ca să scot porumbelu. Mna, ce palmă a destinului primesc eu în urmă cu câteva zile ? Mi se oferă un semn de carte magnetizat … cadou simbolic de ziua mea din noiembrie, cumva retroactiv. Am rămas mască ( e foarte simpatic cadoul ). Cum ar fi fost dacă chiar aș fi apucat să-i spun că mă doare la 7 m de cadourile celorlalți colegi și că mie oricum nu-mi trebuie cadou ? Palma aia m-a trezit și m-a făcut să realizez că dacă nu iese cum ”planific” eu în mintea mea, nu e tocmai de rău. :)

Sper că ați înțeles ce-am vrut să scriu, e cam târziu și e posibil să am mici scăpări de coerență. Voi ce ziceți despre ce v-am elucubrat ? 🙂 Vi se întâmplă .. cum procedați ? 😀

Anunțuri

8 comentarii

  1. A da, si eu sunt a doua mare persoana planificatoare in viata.Sunt foarte incantata cand iese cum imi planific sau cand spun ce imi sta pe limba.Durerea mea cea mare, e ca traiesc intr-un cerc de oameni carora nu le place sa isi faca planuri, si toata ziua ei imi spun : ”nu iti mai face planul ca tiganul”.
    Daca chiar nu imi iese planul meu, mai astept o alta ocazie, sau daca nu, imi fac eu o ocazie proprie, pentru ca eu chiar nu pot sa sterg un plan, pot doar sa il replanific :)).
    Banii cu zilele colegelor mi s-a parut mereu o mare porcarie, tampenie si pe undeva si putina ipocrizie.Eu in liceu eram o persoana destul de nesuferita de catre altii, si de ce sa primesc cadouri doar asa din obligatie, sau eu la randul meu sa dau bani tot asa?Probabil asta era unul dintre motivele pentru care eram nesuferita, ca ma ”sustrageam” mereu de la ”cutume de politete”

    1. Haha, asta cu replanificarea-mi gâdilă așa de bine urechile .. și eu mai fac asta. :)))
      Păi să zicem că în liceu mai merge, că deh, stai 4 ani cu respectivii, dar noi după anul ăsta, ne despărțim, fiecare merge pe specializarea sa … nu ne vom mai întâlni, deci nu văd rostul.

  2. Creierul tau, Misce, nu face decat sa manifeste niste dorinte, mai mult sau mai putin arzatoare. El vrea sa iti asigure tie portia minima de satisfactie, un fel de: ,,hai sa ma asigur ca o multumesc macar in plan reprezentativ, imaginativ, ca cine stie daca ploua maine si nu se mai intampla nimic” 😀
    Imi place si mie sa planific, sa organizez de fapt – nu stiu sigur daca e acelasi lucru. Mai putin la partea cu imbracamintea pe ziua urmatoare. Am renuntat la obicei caci, am observat, ma imbrac in functie de starea de spirit. Sunt anumite haine pe care, preferate in unele zile, nici nu vreau sa le vad in unele dimineti, caci imi creeaza disconfort psihic :)) Asadar, asta ramane la ,,voia intamplarii”.
    Eu cred ca planificarea asta a ta e o calitate de care poti sa fii mandra 😛

    1. Dar dezamăgirea e mult mai mare decât satisfacția aia minimă de moment, Colorblissuco. Chit că-mi trece repede … Cât despre îmbrăcăminte, eu îmi păstrez starea de spirit în avans, adică ”mâine am chef să mă îmbrac așa” .. și așa mă îmbrac. :)) Uneori aștept și 2-3 zile ca să port ceva, tot în avans mă gândesc. :)) Sunt groaznică.
      Crezi tu ? Mulțumesc, eh, uneori mă ajută, ce-i drept. 🙂

  3. Hihi, planificatoarea minunata ……nho! Intotdeauna m-a mirat aceasta capacitate a ta, stii bine. Doar am dezbatut-o si studiat-o ! Cat despre visatul cu ochii deschisi despre cum se va petrece si ce se va petrece, e un baraj de iluzii de care toti avem nevoie. Banuiesc undeva ceva mai mult decat chiar zici ! Si bine faci. Esti asa cum esti si e foarte bine! Nu inteleg asta cu planificatul, mai ales ca eu sunt in partea opusa…stii asta. Dar a-ti face planul -asa cum faci tu- presupune ca ai incredere in tine si admir mult acest lucru! Daca tu te simti bine-n pielea ta, atunci e OK.

  4. „da, sunt foarte rea, am o sămânță malefică în mine” :)))))) Esti mortala, am lesinat de ras citind articolul. 😀
    Evit sa-mi mai fac planuri, evit si sa ma mai gandesc uneori la ce va urma, stii vorba cantecului:”Que sera sera”. Si da, de obicei iese altfel decat ne-am imaginat noi, nu mai rau, nu mai bine, ci asa cum trebuie.

    1. Știi care-i faza, Nice ? Că eu nu pot evita asta, deși vreau. Mereu mă gândesc în avans, creierul îmi funcționează aproape non-stop. Uite, de exemplu am un mic plan chiar pentru vara viitoare, deși depinde de mulți factori prezenți și viitori-până-în-toamnă, dar deh, e acolo și se zbate-n cap, oferindu-mi imagini tentante, dar irealiste, din păcate …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s