Așteptarea

N-am mai scris de mult despre cărți pe care le-am citit, dar e timpul să-mi repar greșeala. 🙂

* Vreau să fac o observație. Îmi doresc, pe cât posibil, ca cei care au citit cărțile despre care scriu, să îmi lase scurta lor impresie despre lectura respectivă, sau să inițieze oricând o discuție pentru a împărți păreri. Cât despre ceilalți care citesc articolul și nu cunosc cartea, pot, de asemenea, să lanseze opinii pornind de la citatele selectate de mine. O să mai reiau această observație. Mulțumesc ! *

Cât am absentat, printre altele, am răsfoit …

Titlu: Așteptarea ( A espera [PT] )
Autor: Rui Zink, autor portughez

Despre ce e vorba: Rui, autorul însuși, povestește o întâmplare mai mult sau mai puțin reală ( nu am reușit să-mi dau seama de veridicitatea unor fapte de-acolo, sau personaje, tocmai pentru că totul pare adevărat ) despre o călătorie de explorare în insulele Azore, pornită mai mult din dorința de a vedea / participa la o vânătoare de balene. Însoțitoarea lui este Ana, o fotografă mai mult sau mai puțin amatoare. Rui se împrietenește cu Tom, un american posac, aflat mereu în căutarea a ceva, mai ales după ce soția lui, Nicole murise, el rebotezându-și vasul cu numele ei. Norocul lui că o întâlnise pe Sharon, o femeie din Tasmania, care îi devenise cumva parteneră. Cei 4 sunt personajele principale ale romanului.

Ajuns în insulele Azore, Rui află că nu se mai practică de ani buni vânătoarea de balene. Oarecum dezamăgit, acceptă propunerea Anei de a petrece timpul cu Tom și Sharon, trecând cu aceștia prin clipe …. să le zicem ciudate. Hotărât să ”sape” mai mult, portughezul află că, totuși, mai există câțiva oameni care se duc la vânătoare de balene. Rui îi descoperă și îi roagă să îl ia cu ei. Astfel că, în paralel, sunt descrise aventurile cu ambarcațiunea vânătorilor, precum și cea a lui Tom. Cam atât pentru voi, legătura cu titlul o puteți afla doar dacă citiți cartea. 🙂

Opinie personală: Hmm, niciodată n-am știut la ce să mă aștept de la scriitorii portughezi. De exemplu, Fernando Pessoa m-a adus aproape de culmea disperării, așa că eram curioasă de acest Rui Zink. Am descoperit cu plăcere că e unul din autorii aceia cărora le place să fie într-un dialog cu cititorul, să pună întrebări, sau sunt pur și simplu simpatici. Cartea în sine nu pot să spun că mi-a trezit cine știe ce senzații, însă din când în când Rui aduce, în câte un fragment, un punct de reflecție foarte interesant, deși simplu exprimat, chiar concis. Mi-ar fi plăcut să o citesc în portugheză, totuși, deși nu știu atât de bine limba, dar m-ar fi bucurat să mă chinui puțin. 🙂 Pentru ceva ușor și haios pe alocuri, neținând cont de cele câteva pasaje cu tentă sexuală, o recomand. Încă un sfat: dacă o veți citi de două ori, adică imediat cum ați terminat-o, să o reluați, o veți înțelege mai bine. Cel puțin mie așa mi s-a întâmplat.

Citate:

”Această lecție am învățat-o acolo, în Azore – că balenele nu se pescuiesc, se vânează. Știam asta deja, dar credeam că-i așa pentru că sunt mamifere. Ei aș, mamifere ! Nu se pescuiesc balenele pentru același motiv pentru care nu se pescuiesc tigrii, și pentru motivul invers că nu se vânează chefalii. Pentru același motiv pentru care nu se seduce un munte, ci se cucerește.”

”Ador să spun asta: nu e problema mea. ( … ) Păi atunci, dacă nu e a mea, până la urmă a cui e ? Vreau, pretind, reclam să știu care e problema mea. Am sau nu dreptul să o știu, tot atât de mult cât am dreptul să o am ? E injust să existe unii care știu care e problema lor, și alții care nu știu. E un drept fundamental al omenirii, dreptul la problema noastră. ( … ) Problema e că, poate, tocmai asta e problema noastră. Nu știm care anume, din câte există în carul cu fân. Nu este vorba să cauți menționatul ac – problema stă exact invers, carul cu fân e plin de ace, de fapt are mai puțin fân decât ace. Și care e al nostru, până la urmă ? Eehei. Tocmai asta e.”

”Asta e. Femeile sunt crude, iar cele care ne iubesc, sau sunt prietenele noastre, nu rămân mai prejos.”

”… niște speranțe false, acei porumbei frauduloși care din când în când cer să fie hrăniți..”

”Între noi fie vorba, mult trâmbițata sensibilitate feminină nu m-a convins niciodată. Salomeea, Lucreția Borgia, Eva Braun, Margaret Thatcher – doar nu erau niște travestiți, nu-i așa ?”

”E întotdeauna așa, dezumanizăm umanul când ne plictisim de el, numindu-l bestie, animal, țap, maimuță, bou, măgar, porc; și, când vrem să ne simțim bine cu noi înșine, umanizăm animalul astfel încât să ne putem proiecta în el ca într-o oglindă distorsionată – inteligența delfinului, loialitatea câinelui, curajul leului, șiretenia vulpii. Fără să uităm de altruismul mielului, un animăluț slavă Domnului atât de serviabil, încât periodic se sacrifică pentru noi.”

”Tăcerea e ca marea. Ne învăluie și ne poate scufunda, dacă nu știm să luptăm cu ea; dar ne poate și legăna, dacă pierdem frica și ne lăsăm duși. În cazul amândurora, mare și tăcere, nimic nu-i mai rău decât să dăm din brațe cuprinși de panică.”

”În regulă, să ucizi balene era ceva plicticos, chiar o crimă, dar era crima lor și, dacă nimeni n-o să-mi tragă un glonț pentru că o spun, într-o lume în care a devenit interzis să ucizi în numele a altceva decât Pacea, Binele, Dumnezeu, Libertatea, Patria, Democrația, Dragostea și / sau Sfânta presă, această crimă a lor era una dintre puținele crime decente – și una dintre puținele crime permise cui avea drept destin să se nască în mijlocul oceanului.”

”Destinul e ceva nostim.”

”Habar n-am dacă ăsta e punctul meu de vedere. Știu că era al vânătorilor. Tabloul pe care îl vedeau era sumbru, simplificat. Niște birocrați, eurocrați, ecocrați sau ce-or mai fi fost, niște indivizi cu sedii în marile orașe care tranșau, cu furculițele lor blazonate, carne despre care credeau că se născuse în ambalaje de plastic, și pe urmă moralizau și decideau în legătură cu comportamentul celorlalți, de-acolo de departe, fără să încerce măcar să înțeleagă ce înseamnă să trăiești în mijlocul oceanului.”

”O întrebare complicată: cum poate un insular să se simtă stăpânul mării ?
Răspuns: poate vânându-l pe stăpânul mării.”

”Pe vremea aceea, nu știam că o carte uzată este mult mai bogată decât o carte nouă. O carte uzată este o carte citită. Spunea cineva că într-o carte se află o persoană ? Păi, în una la mână a doua se află două. Două persoane acolo înăuntru. Toate cadourile ar trebui să fie așa. O parte din noi înșine.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

6 comentarii

  1. Bravo tie pentru pasiunea cititului. Ajuta enorm sa ai o cultura si sa stii ce sa apreciezi de la un roman. Ultima oara cand am citit romane a fost intreaga serie a lui Sven Hassel, despre aventurile de razboi. Nu m-am lasat pana nu am terminat cele 14(sau 16 volume). Cand iti place ceva nu vezi cum trece timpul. 😀

    1. Așa e, când sunt absorbită de ceva … greu mă poate scoate cineva din respectiva stare ! 🙂 Și asta se aplică îndeosebi cărților.

  2. Interesant. Si pâna la urma vâneaza macar o balena? Asta e asteptarea, sa apara Moby Dick? 🙂

    „Niciodată n-am știut la ce să mă aștept de la scriitorii portughezi”. He he he…buna observatie! Nu stiu daca si Richard Zimler poate fi considerat „portughez” adevarat (intrucât s-a nascut la New York, dar a primit si cetatenia portugheza in 2002), dar cred eu ca si in cazul lui se poate aplica acelasi principiu. Cel putin conform cartii „Ultimul cabalist din Lisabona”.

    1. Da, vânează până la urmă, dar nu, nu chiar asta e așteptarea. 😀 😛

      Nu cunosc Richard Zimler, dar dacă o să îmi cadă în mână, îți spun !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s