Cartea neliniștirii

Iniţiativa cu cărţile e foarte bună şi vine foarte bine pentru micuţul meu blog, pentru că tot vroiam să scriu şi despre cărţi pe care le-am citit şi răscitit, nu doar despre filmele văzute. Astăzi, totuşi, nu voi scrie despre o carte care m-a încântat.

Fernando Pessoa este un autor portughez incredibil de sensibil, căruia îi plăcea să îşi construiască diverse personaje cu biografii specifice. Bernardo Soares, singurul erou al cărţii noastre, este unul din ele.

“Cartea neliniştirii” este un roman foarte trist, pe care a trebuit să mă chinui ca să îl termin. Pe lângă că este foarte lung, nu conţine decât filozofiile şi monologul interior al acestui domn Soares, un contabil frustrat şi foarte închis în sine. Bernardo este un om care se miră de existenţa sa, punând la îndoială tot ce e metafizic în această lume, de la sentimente până la Dumnezeu. Consideră că nimic nu are rost, şi ar vrea să nici nu aibă trup, deoarece el crede că oniricul e starea ideală în care s-ar putea afla. De la început până la sfârşit rândurile conţin atât descrieri citadine, ori legate de aspecte meteorologice – ploaia fiind un nesfârşit izvor de inspiraţie şi de empatie pentru Bernardo – cât și revărsări nostalgice.

Nu mi-a plăcut “Cartea neliniştirii” pentru că m-am simţit prinsă în chingile pesimismului, dat fiind că eu sunt o fată veselă în majoritatea timpului meu, optimistă şi uneori realistă, însă nu mă încadrez în categoria nihiliştilor. Totuşi, mi-am notat în caietul meu de citate câteva paragrafe care mi-au plăcut – v-am spus, defectul lui Pessoa nu este poeticitatea lui în scris, ci tristeţea lui cumplit de dureroasă. Vă las doar 5 citate din cele selectate de mine, ca să nu o lungesc:

“Nu poate fi dor mai dureros decât dorul de lucruri ce n-au existat niciodată”.
“A nu râvni nimic este putere”.
“După toate aceste zile mustind de ploaie, iată că cerul ne aduce din nou azurul, pe care plecase să îl caute în uriaşele spaţii din înălţimi.”
“Trebuie să-ţi monotonizezi existenţa pentru ca să nu fie niciodată monotonă. Să-ţi transformi cotidianul în ceva anodin, astfel încât cel mai neînsemnat fapt să devină o distracţie.”
“Tot ceea ce nu posedăm, sau nu îndrăznim sau nu obţinem, putem să posedăm în vis, iar cu acest vis facem artă. Există astfel două tipuri de artişti: cei care exprimă ceea ce ei nu posedă, şi cei care exprimă surplusul a ceea ce ei posedă.”

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s