A asculta sau a nu asculta baroc

Lăsând la o parte absenţa de câteva zile, azi o să vă povestesc puţin despre muzica barocă, pentru că aşa vreau. Nu ştiu dacă vă interesează neapărat, dar cred că orice om cu oarecare cultură ar trebui să aibă noţiuni elementare despre asta. Poate, în final, s`ar putea chiar să vă şi placă.

Aşadar, “baroc” provine din cuvântul portughez “barroco”, ce înseamnă perlă cu forme neregulate. Muzica barocă apare cam după Renaştere şi înainte de clasicism, în secolele XVII – XVIII, şi presupune, în linii generale,  polifonie, definită de cuvântul “armonie” şi contrapunct. Stilul baroc este unul cu adevărat impunător, plin de expresivitate, sofisticare şi ornamente de note joase / înalte, grave / ascuţite într`un contrast specific. Aici apare şi concertul, din italiană concerto ( dialog ), care evidenţiază relaţia dintre solist şi restul orchestrei; tot în acest timp iau naştere şi sonatele, fugile sau preludiile ( şi altele ). Este o perioadă “fertilă”, dacă pot să spun aşa, pentru că se dezvoltă diferite tonalităţi ( majoră sau minoră – adică veselă sau tristă ) şi apar instrumente noi, altele dispar, iar altele sunt explorate la maxim.

Principalii poli ai muzicii baroce s`au situat în Franţa și Italia, dar stilul s`a extins şi în Germania de Nord, Anglia, Spania. Cele mai importante figuri ale muzicii baroce sunt Antonio Vivaldi, Johann Sebastian Bach şi Georg Friedrich Haendel. Ţin să îi amintesc şi pe Jean-Baptiste Lully, Arcangelo Corelli, Tomaso Albinoni, Jean-Philippe Rameau.

Cu siguranţă mai sunt multe de spus despre acest stil muzical, dar nu vreau să împovărez mintea nimănui cu lucruri care ţin de o aprofundare a temei. O să precizez, totuşi, câte ceva şi despre fiecare compozitor amintit, lucruri de interes general.

Claudio Monteverdi a fost cel care a debutat cu “L’Orfeo” în Italia, deschizând porţile barocului şi este cunoscut drept “părintele operei”.

Tomaso Albinoni a fost … un comerciant veneţian de hârtie . Muzica sa instrumentală a captat atenţia lui Bach, care a şi compus două din fugile sale inspirat din temele lui. Din păcate, o bună parte din opera lui Albinoni s`a pierdut în Al Doilea Război Mondial, dar au rămas câteva mai cunoscute, printre care şi „Adagiu în Sol Minor”.

Dacă tot l`am menţionat, Johann Sebastian Bach, de origine germană, e considerat unul din cei mai mari compozitori din lume. Asta probabil ştiţi şi voi, dar v`aţi gândit vreodată că Bach avea o înclinaţie destul de pronunţată pentru religie şi slăvirea lui Dumnezeu ?

Arcangelo Corelli este un reprezentant desăvârşit al măiestriei viorii, cele mai cunoscute lucrări ale sale, fiind, foarte probabil, cele 6 Opusuri.

Georg Friedrich Haendel, tot neamţ şi el, deşi a trăit mai mult în Londra, a fost de asemenea un simbol al barocului târziu. A înfiinţat Academia Regală de Muzică din Londra ( care s`a închis după un timp ) şi a fost înmormântat în Westminster Abbey, în “Colţul Poeţilor”.

Jean-Baptiste Lully, deşi născut în Italia, s`a stabilit în Franţa, bucurându-se de graţiile lui Ludovic al XIV-lea, care îl admira mult ( nu tolera, totuşi, faptul că Lully era bisexual – mai mult spre homosexual, dat fiind că Ludovic al XIV-lea nu era un adept al “orgiilor” sau al lucrurilor necuviincioase ). A colaborat cu Molière pentru unele piese, cum ar fi „Doctorul Iubire” (L’Amour médecin ), „Domnul de Pourceaugnac” ( Monsieur de Pourceaugnac ), sau „Burghezul gentilom” ( Le bourgeois gentilhomme ).

Despre Antonio Vivaldi ştie toată lumea că a compus faimoasele „Anotimpuri”. Ce i`a omis lumii, însă, este faptul că era veneţian ( nu italian, după cum toată lumea tinde să creadă asta ), şi că era un preot .. ei bine, roşcat. Da, roşcăţel, aşa, de aceea a fost poreclit „Preotul Roşu”. Cine`ar fi zis?

Jean-Philippe Rameau a fost nu doar un important compozitor, dar şi un teoretician valoros, scriind chiar un tratat despre armonie!

Vă las aici, ca încheiere, o parte a unei melodii care îmi place foarte mult. A, da, apropo: răspunsul pentru titlul postat este cu siguranţă pro ascultat baroc.

3 comentarii

  1. Hehe…Bach si Albinoni.. stii cat imi place Ambinoni, mai ales Adaggio in G minor care e reluat in versiune vocala iar…si iar… dar nu are acelasi farmec cantat de voce. Nu stiu daca stii dar Bach atinge asa numita „linie de aur” adica desavarsita armonie a sunetelor. Eh, aveam de gand sa scriu mai multe dar m-ai dat peste cap cu Albinoni. Oricum, deseori ma intreb de ce nu asculta oamenii astfel de muzica? De ce o resping fara ca macar sa fi ascultat o singura data ? Tot asa cum mi se pare cumplit sa mori si sa nu fi stiut niciodata ca asa ceva…exista.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s